— Gata, adună-ți lucrurile și ieși repede pe ușă, — anunță Alexei soției fratelui său.

După câteva zile, la Alexe au apărut Gheorghe cu familia. Julia a intrat prima, ținând-o de mână pe Olea, o fetiță cu părul despletit și ochi mari, curioși. Gheorghe venea în urmă cu geamantanele și un rucsac plin de aparate foto.

— Frate, ce mai faci! strigă el vesel, cuprinzându-l pe Alexe. Casa arată minunat! Chiar lângă mare!

Alexe zâmbi. Îi era dor de fratele lui, de energia lui molipsitoare, de râsetele lui copilărești. Le arătă camera din anexă, tocmai pusă la punct. Mirosea a vopsea proaspătă și lemn nou. Julia deschise fereastra și se uită la marea care scânteia în soare.

— E ca în poveștile acelea cu vacanțe, murmură ea încântată.

Olea alerga deja prin curte, voia să vadă pisica, florile, totul. Gheorghe își lăsă aparatele și scoase telefonul să înceapă să pozeze. Alexe râse. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Seara au stat pe terasă. Au mâncat salată de roșii cu ceapă și brânză, au băut vin de la crama de lângă sat. Gheorghe povestea despre ultima nuntă pe care o fotografiase, cum mirele leșinase de emoție chiar înainte de dans. Julia râdea, Alexe asculta. Totul părea simplu, firesc, ca altădată.

Doar că Alexe simțea ceva ciudat. Nu putea să-și dea seama ce anume. Poate că era prea liniște. Vera lipsea, iar casa fără ea părea goală, chiar dacă era plină de oameni și de râsete.

A doua zi, Gheorghe l-a întrebat dacă poate să-l ajute cu ceva. Alexe s-a gândit și i-a spus că mai are de vopsit câteva pervazuri la anexă. Au lucrat împreună toată dimineața. Gheorghe vorbea mereu, dar nu despre lucruri importante. Vorbea despre vremea aia când erau copii, despre cum alergau prin deal, despre prima lor bicicletă pe care o împărțeau.

— Îți mai aduci aminte când am spart geamul vecinei cu mingea? întrebă Gheorghe râzând. Eu am fugit, tu ai rămas și ai luat bătaie de la tata.

— Mă mai aduc aminte, zise Alexe zâmbind. M-ai lăsat singur.

— Dar tu nu m-ai dat pe mâna lor niciodată.

Se uitară unul la altul. Ceva străluci în ochii lui Gheorghe, ceva ce Alexe nu văzuse demult. Recunoștință, poate. Sau regret.

A treia zi, Julia a întrebat dacă poate să facă prăjituri. Alexe a acceptat bucuros. Bucătăria s-a umplut de miros de scorțișoară și vanilie. Olea stătea pe scaun și amesteca aluatul cu lingura de lemn, plină de făină până în păr. Julia vorbea puțin, dar la un moment dat a spus:

— Îmi pare rău că n-am avut timp să vă vizităm mai devreme. Știu că Vera ne-a invitat de câteva ori.

— Nu-i nimic, răspunse Alexe. Important e că sunteți acum aici.

Julia tăcu, apoi adăugă încet:

— Gheorghe vorbește mult despre tine. Spune că tu ești singurul care l-a susținut când toată lumea îl lua peste picior cu pozele.

Alexe nu știa ce să răspundă. Își amintea cum părinții lor râdeau de Gheorghe, cum îi spuneau că fotografia e doar o joacă, că trebuie să-și găsească o meserie adevărată. Alexe fusese singurul care îi spusese: fă ce simți.

În a patra zi, Gheorghe a propus să iasă la mare. Au luat prosoape, au luat Olea, au plecat. Alexe nu avea chef, dar nu a putut refuza. Plaja era pustie. Nisipul era fierbinte, valurile veneau leneșe. Olea alerga la apă, striga de bucurie.

Gheorghe stătea lângă Alexe și se uita la orizont.

— Am făcut o prostie mare, zise el brusc.

Alexe se întoarse spre el.

— Ce fel de prostie?

— Cu banii. Am împrumutat niște oameni… oameni dubioși. Trebuie să le dau înapoi în două luni, altfel… ei bine, n-o să fie frumos.

Inima lui Alexe se strânse. Înțelese de ce veniseră cu adevărat. Nu era o vizită de plăcere. Era o fugă.

— Cât de mult? întrebă el calm.

— Cincisprezece mii de lei. Știu că e mult. Voiam să fac un studio foto, dar lucrurile n-au mers cum trebuia. Clientul principal m-a tras pe sfoară, contractul a căzut…

Vocea lui Gheorghe se rupse. Alexe văzu cât de obosit era fratele lui, cât de îmbătrânise în ultimul an. Se simțea vinovat că nu văzuse asta mai devreme.

— De când știi? întrebă Alexe.

— De o lună. Am încercat să rezolv singur. Dar nu pot. Și nu vreau ca Julia și Olea să sufere din cauza prostiei mele.

Alexe se ridică. Se duse la apă, își ude picioarele. Gândurile îi zvâcneau haotic. Cincisprezece mii. Nu era o sumă mică, dar nici imposibilă. Avea economii. Avea și afacerea care mergea bine.

Se întoarse la Gheorghe.

— Îți dau banii, zise el. Dar nu ca împrumut. Ca dar. Cu o singură condiție: să nu te mai bagi niciodată cu oameni din ăștia. Dacă ai probleme, vii la mine. Suntem frați.

Gheorghe ridică privirea. Avea ochii plini de lacrimi.

— Nu pot să accept așa…

— Poți. Și o să accepți.

Gheorghe se ridică și îl îmbrățișă. Plângea. Alexe îl ținea strâns, simțind cum tot ce fusese între ei — toată distanța, toată tăcerea — se topea.

Când s-au întors acasă, Julia îi privea pe amândoi. Nu a întrebat nimic, dar în ochii ei era mulțumire.

În seara aceea au stat iar pe terasă. De data asta vorbeau despre viitor. Gheorghe spunea că vrea să-și deschidă un mic atelier foto în oraș, ceva simplu, pentru portrete de familie. Alexe îi dădea sfaturi, vorbea despre contracte, despre clienți. Julia asculta și zâmbea.

A doua zi a venit Vera cu Natașa. Fetițele au țipat de bucurie când s-au văzut. Au alergat în curte, s-au jucat cu pisica, au mâncat plăcinte.

Vera l-a privit pe Alexe întrebător. El doar a zâmbit și i-a luat mâna.

— Totul e bine, i-a șoptit.

În ultima seară, înainte să plece, Gheorghe i-a dat lui Alexe o pungă.

— Ce e asta? întrebă Alexe.

— Deschide.

Înăuntru era un album foto. Pe fiecare pagină erau poze din copilărie. Ei doi, alergând prin deal. La prima bicicletă. La râu. La bunici. Fotografii pe care Alexe credea că le pierduse de mult.

— Le-am salvat de la mama, zise Gheorghe. Am vrut să-ți fac o surpriză. Pentru tot ce ai făcut pentru mine.

Alexe nu mai putu spune nimic. Doar deschise albumul și privi. Pe ultima pagină era o poză nouă. Ei doi pe plajă, zâmbind. Julia o făcuse în ascuns.

Sub poză, Gheorghe scrisese cu mâna lui: „Frații nu se lasă niciodată.”

Când au plecat, Alexe și Vera au stat pe terasă și s-au uitat la mașina lor dispărând pe drum. Marea șoptea în spate. Soarele apunea roșu.

— Ai făcut un lucru bun, zise Vera încet.

— N-am făcut decât ce trebuia, răspunse Alexe.

Ea îl sărută pe obraz și intră în casă. Alexe rămase afară. Simțea cum inima i se umplea de ceva cald, de ceva ce nu poate fi cumpărat cu niciun ban din lume.

Familie. Asta însemna cu adevărat.