„De ce nu acoperi cicatricea aia?” m-a întrebat fratele meu

Nimeni nu mai îndrăznea să spună nimic. Vântul abia mișca perdeaua pergolei, iar zgomotul frunzelor părea singurul sunet care mai avea voie să existe. În ochii colonelului se citea un respect tăcut, dar și o durere adâncă, aceea pe care doar cei care au pierdut oameni o pot înțelege.

Am rămas în poziție câteva secunde. Apoi, fără să ne atingem, am coborât amândoi mâinile. A fost mai mult decât un salut. A fost o recunoaștere — între doi oameni care purtau în tăcere amintirea aceleiași furtuni.

Când m-am așezat la loc, Radu nu mai spunea nimic. Fața lui, care mai devreme era plină de aroganță, acum era palidă. Mătușa Lidia își găsea alinarea în a rearanja tacâmurile, ca și cum ordinea mesei putea să șteargă dezordinea din sufletul ei.

Colonelul s-a așezat încet, a luat o gură de apă și a spus simplu: „Să mâncăm.”

Liniștea s-a rupt încet. Câțiva veri au început să șușotească între ei, dar tonul era schimbat. Nu mai era curiozitate, ci rușine amestecată cu respect.

Am privit farfuria din fața mea și, pentru prima dată după mult timp, n-am mai simțit nevoia să explic nimic. Cicatricea nu mai era o povară, ci dovada că încă sunt aici. Și asta era suficient.

După masă, când lumea s-a risipit prin curte, colonelul s-a apropiat de mine. N-a spus nimic la început. A scos din buzunar o insignă veche, păstrată într-un mic săculeț din catifea uzată.

„Pentru tine,” a spus el, întinzându-mi-o. „Nu pentru ce ai făcut. Pentru că ai avut puterea să rămâi.”

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Era prima dată când cineva recunoștea, fără vorbe mari, greutatea pe care o duceam.

„Mulțumesc, domnule,” am spus încet.

„Nu-mi spune așa,” a răspuns el. „De azi, suntem camarazi.”

M-a bătut ușor pe umăr și s-a îndepărtat, lăsându-mă singur, cu insigna în palmă și cu o liniște în suflet pe care nu o mai simțisem de ani buni.

Seara, când am ajuns acasă, am pus insigna lângă fotografia celor pierduți în „Furtuna de Fier”. Am privit cicatricea sub lumina slabă a veiozei și, pentru prima dată, am zâmbit.

Pentru că nu mai vedeam o rană. Vedeam o lecție.

O dovadă că, indiferent cât de adânc te taie viața, poți să te ridici, să-ți îndrepți spatele și să spui lumii: „Da, am fost acolo. Dar sunt încă aici.”

Și uneori, asta e cea mai mare victorie dintre toate.