Fiul milionarului abia se târa pe jos, până când femeia de serviciu a făcut ceva incredibil…

Maria ezită o clipă, apoi se apropie, ținând aspiratorul în spate. Privi copilul, apoi pe tatăl lui.

— Domnule Benea… dacă îmi permiteți, pot sta puțin cu el cât dumneavoastră vorbiți cu doamna?

Mihai dădu din cap, surprins de calmul femeii. Era o simplă angajată, dar avea o privire caldă, senină, cum nu mai văzuse de mult.

Maria se așeză pe covor, în fața lui Luca.

— Hei, micuțule… cum te simți azi?

— Nu prea bine… picioarele mele nu vor să mă asculte.

— Știi ceva? — zise ea zâmbind. — Eu am avut o fetiță care spunea același lucru. Dar într-o zi, am descoperit că picioarele ei ascultau, doar că se temeau.

— Se temeau? — întrebă Luca cu ochii mari.

— Da. Se temeau că vor cădea. Dar eu i-am spus: „Chiar dacă cazi, te ridici iar. Așa învață și picioarele să fie curajoase.”

Sorina și Mihai priveau din prag, fără să spună nimic.

Maria întinse mâinile spre copil.
— Hai să ne jucăm un joc. Eu sunt o broască și tu ești o broscuță. Să vedem cine sare mai departe.

Luca râse, dar apoi își coborî privirea spre picioare.
— Nu pot…

— Nu trebuie să poți, trebuie doar să încerci, spuse ea blând. — Dacă te temi, eu sar cu tine.

Ea îl prinse ușor de subraț și-l încurajă. Copilul încercă. O dată, de două ori. Picioarele tremurau, dar pentru o clipă se ridicară.

Sorina își duse mâna la gură, lacrimile curgându-i șiroaie. Mihai păși un pas în față, incapabil să creadă ce vede.

Luca căzu din nou, dar râse.
— Am stat în picioare! Ai văzut, mami? Tati?

Maria îl mângâie pe cap.
— Vezi? Ți-am spus eu că picioarele tale doar trebuiau să prindă curaj.

Din ziua aceea, Maria deveni mai mult decât o femeie de serviciu. Era acolo zilnic, după muncă, să se joace cu Luca. Nu cerea bani în plus, nu căuta recunoștință. Doar spunea că „uneori, Dumnezeu ne pune în locuri bogate ca să aducem ceva ce banii nu pot cumpăra”.

Luca începu să-și întărească mușchii. Să se ridice mai des. Apoi să stea în picioare mai mult.

După câteva luni, într-o dimineață de primăvară, Mihai și Sorina au fost treziți de un zgomot ciudat venind din hol.

Ușa camerei lor se deschise și în prag stătea Luca, sprijinindu-se de perete. Făcuse primul său pas, singur.

— Mami… tati… am reușit!

Sorina izbucni în plâns, iar Mihai se prăbuși în genunchi, mulțumind în tăcere cerului.

Mai târziu, când Maria veni la lucru, Luca alergă spre ea și o îmbrățișă cu putere.
— Ți-am spus că am reușit!

Maria zâmbi.
— Nu eu te-am învățat, dragule. Doar ți-am amintit că poți.

Din acea zi, familia Benea nu a mai privit niciodată pe cineva „de jos”. Au înțeles că adevărata bogăție nu stă în conturi sau mașini scumpe, ci în oamenii care, cu un gest simplu, pot schimba o viață.

Iar Luca? El a crescut și n-a uitat niciodată femeia care i-a dat aripi când nici picioare nu avea.