M-am trezit din comă exact la timp ca să-l aud pe fiul meu

Andrei a rămas nemișcat câteva secunde.

—Cum adică… a plecat acasă? întrebă el, cu vocea schimbată.

Raluca s-a apropiat de patul gol, de parcă ar fi vrut să verifice dacă nu cumva asistenta glumea.

—Dar… era în comă…

Asistenta a ridicat din umeri.

—Se mai întâmplă. Uneori oamenii sunt mai puternici decât cred medicii.

Cei doi s-au privit între ei. Pentru prima oară, pe fețele lor nu mai era falsă îngrijorare. Era panică.

Între timp, eu și Maria eram deja pe drum.

Un prieten vechi de-al meu, Vasile, venise cu mașina dis-de-dimineață. Un Logan prăfuit, dar sigur. Nu pusesem multe lucruri în portbagaj. Câteva haine, dosarul cu acte și o pungă cu medicamente.

Maria stătea pe scaunul din dreapta, cu ochii roșii.

Nu plângea.

Doar privea pe geam.

—Nu-mi vine să cred… spuse ea încet. Copiii noștri…

Am strâns mâna ei.

—Nu mai sunt copiii noștri, Maria. Nu mai de mult.

Am mers câteva ore bune până într-un sat mic din Ardeal, unde aveam o casă bătrânească moștenită de la un unchi. Nu o mai folosisem de ani de zile. Dar era liniște acolo. Aer curat. O curte mare.

Exact ce aveam nevoie.

În următoarele zile, am făcut două lucruri.

Primul: am vorbit cu un avocat.

Al doilea: am schimbat toate actele.

Casa din București, economiile din bancă, asigurarea, terenul de lângă Pitești… tot.

Avocatul, un om serios pe nume Domnul Dima, a citit documentele în tăcere.

—Sunteți sigur de decizie? întrebă el.

Am dat din cap.

—Mai sigur ca niciodată.

Așa că am semnat.

Tot ce aveam urma să meargă către o fundație care ajuta bătrânii abandonați. O organizație mică, dar serioasă, din Brașov.

Oameni care chiar aveau nevoie.

Nu copii care așteptau să murim.

Au trecut două săptămâni.

Știam că Andrei și Raluca ne caută. Telefonul suna des. Mesaje peste mesaje.

Nu am răspuns la niciunul.

Într-o dimineață, însă, au apărut la poartă.

I-am văzut de la fereastră.

O mașină scumpă, parcată strâmb lângă gardul nostru vechi.

Maria s-a încordat.

—Au venit…

Am ieșit în curte.

Andrei a coborât primul.

—Tată! Slavă Domnului că ești bine! Ne-ai speriat îngrozitor!

Raluca a venit imediat și m-a îmbrățișat.

Prea repede.

Prea teatral.

—Nu știa nimeni unde ai dispărut!

I-am privit liniștit.

—Știam că o să veniți.

Au înghețat.

—Cum adică? întrebă Andrei.

Am scos un plic din buzunar.

—Pentru voi.

Andrei l-a deschis.

Pe măsură ce citea, culoarea i-a dispărut din față.

—Ce… e asta?

Raluca i-a smuls hârtia din mână.

A citit și ea.

Ochii i s-au mărit.

—Ai… donat tot?!

Am dat din cap.

—Tot.

—Nu poți face asta! strigă Andrei.

—Ba pot.

Maria a făcut un pas lângă mine.

Pentru prima oară, nu mai părea o femeie speriată.

—Ați vrut să ne trimiteți la azil, nu? spuse ea calm.

Tăcere.

Andrei a încercat să râdă.

—Nu știu despre ce vorbești…

L-am privit drept în ochi.

—Te-am auzit. În spital.

Și atunci s-a rupt masca.

Nu au mai spus nimic.

Nu mai aveau ce.

Am arătat spre poartă.

—Mergeți acasă.

Raluca avea lacrimi în ochi.

—Tată… noi doar…

—Prea târziu.

Au plecat fără să mai spună nimic.

Praful s-a ridicat în urma mașinii lor.

Maria a rămas lângă mine, privind drumul gol.

După câteva clipe, a tras adânc aer în piept.

—Știi ceva?

—Ce?

A zâmbit pentru prima oară după mult timp.

—Cred că, în sfârșit… suntem liberi.

Și pentru prima dată după acel atac cerebral, am simțit că inima mea bate ușor.

Nu pentru copii.

Nu pentru bani.

Ci pentru viața care abia începea.