La 40 de ani, am acceptat să mă mărit cu un bărbat care avea un picior bolnav

…un buchet de flori de câmp, ude de ploaie.
Nu erau trandafiri scumpi, nici orhidee, ci margarete, busuioc și câteva fire de levănțică. Le-a pus timid pe noptieră, apoi s-a așezat pe marginea patului, privind în jos.

— N-am vrut să te fac să te simți stânjenită, a spus el cu o voce blândă. Doar… voiam să-ți mulțumesc că ai avut încredere în mine.

Cuvintele lui simple m-au tulburat. Mă așteptam la o seară grea, plină de tăcere și strângeri de inimă. În schimb, am simțit o căldură ciudată, ca o liniște pe care nu o mai cunoscusem de mult.

Ion s-a ridicat, a tras pătura peste mine și mi-a spus:
— Odihnește-te, Sorina. Ești obosită. Nu trebuie să fie nimic grăbit. Avem tot timpul din lume.

Apoi s-a așezat pe fotoliul de lângă fereastră și a rămas acolo, privind ploaia.

Am adormit târziu, cu un amestec de rușine și recunoștință. În dimineața următoare, am simțit miros de cafea și pâine prăjită. Ion cânta încet, fals, dar vesel. Pentru prima dată după mult timp, am zâmbit fără motiv.

Zilele au început să curgă una după alta, fără evenimente mari, dar cu gesturi mici.
Îmi repara uscătorul de păr fără să-i cer, îmi lăsa bilețele cu glume stângace, îmi aducea cireșe de la piață.
Nu-mi spunea „te iubesc”, dar mă făcea să simt că sunt acasă.

Într-o zi, m-am trezit mai devreme și l-am văzut cum își masa piciorul dureros. Fața lui era transformată de durere, dar când m-a văzut, a zâmbit repede.
— E doar o dimineață grea, mi-a spus. Nu-ți face griji.

Am înțeles atunci cât de mult ascunde omul ăsta sub tăcerea lui. Câtă luptă duce în fiecare zi, fără să se plângă.

Cu timpul, casa noastră s-a umplut de râsete și de miros de cafea proaspătă. Într-o seară, m-a luat de mână și mi-a spus:
— Sorina, știu că n-a fost dragoste la început. Dar vreau să știi că pentru mine, fiecare zi cu tine e un dar.

M-am uitat în ochii lui și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: pace.
Nu era pasiunea oarbă a tinereții, ci o iubire care crește încet, ca lumina dimineții după o noapte lungă.

Când mama mea a venit în vizită, l-a privit pe Ion și a șoptit:
— Ți-am spus eu că nu ai nevoie de un bărbat perfect, ci de unul care te iubește pe bune.

Am zâmbit și am știut că avea dreptate.

Trecuseră doar câteva luni, dar simțeam că viața mea se reașezase. Nu mai alergam după visuri imposibile. În schimb, îmi beam cafeaua alături de omul care știa să repare nu doar aparate, ci și bucăți de suflet.

Într-o seară de vară, când apunea soarele, Ion a venit lângă mine în grădină.
— Sorina, mi-a spus el, știi care e adevărul pe care ai descoperit în noaptea nunții?

L-am privit surprinsă.
El a zâmbit larg și a atins ușor locul unde avea cicatricea.

— Nu piciorul meu e partea cea mai rănită, ci sufletul. Dar tu… tu ai fost leacul.

Am lăcrimat.
Pentru prima dată, am înțeles că uneori dragostea adevărată nu vine cu fluturi în stomac, ci cu liniște, grijă și recunoștință.

Și poate că da, n-am avut o nuntă ca-n povești.
Dar în fiecare dimineață, când Ion îmi aduce cafeaua și-mi spune „bună dimineața, frumoaso”, simt că trăiesc o poveste mai prețioasă decât orice basm.