Nimeni nu putea să-i stăpânească pe copiii milionarului până când bona a făcut ceva de necrezut

Radu simțea cum îi fierbe sângele. Nu mai auzise niciodată pe cineva vorbindu-i așa, cu atâta siguranță și lipsă de teamă. În lumea lui, toată lumea spunea „da, domnule Munteanu” și „desigur, domnule Munteanu”. Niciunul nu-l contrazicea.

A vrut să strige din nou, dar ceva l-a oprit. Poate râsul copiilor. Poate felul în care soarele apunea peste grădină, luminând noroiul ca pe o oglindă de bronz. Sau poate felul în care Valentina, cu părul ud lipit de față și privirea calmă, părea singura persoană care nu-l vedea ca pe un om cu bani, ci ca pe un tată pierdut.

„Închide furtunul”, a spus el mai încet, aproape fără convingere.

Valentina l-a privit o clipă, apoi a închis apa. Copiii s-au oprit, gâfâind și râzând, cu hainele pline de noroi. Unul dintre ei, Vlad, s-a apropiat de tatăl său, ridicând o mână mică, murdară până la cot.
„Tati, am câștigat!” a spus cu mândrie.

Radu s-a uitat la el fără să știe ce să facă. Reflexul i-a spus să-l certe, dar ceva în vocea băiatului l-a dezarmat. A îngenuncheat instinctiv și, fără să se mai gândească, i-a șters fața cu o batistă din buzunar.

„Ești tot noroi”, a murmurat el.

„Știu”, a râs copilul. „Dar a fost tare!”

Pentru prima dată după mult timp, Radu a zâmbit. A fost un zâmbet mic, stingher, dar sincer.

Valentina îl privea tăcută, cu brațele încrucișate. Nu spunea nimic, dar ochii ei spuneau totul. În clipa aceea, Radu a înțeles că femeia aceea simplă, cu haine ude și mâinile tremurânde de frig, făcea pentru copiii lui ceea ce el nu reușise: îi lăsa să trăiască.

A doua zi dimineață, la micul dejun, gemenii au apărut cu picioarele goale și hainele de joacă.
„Tati, azi putem merge iar afară cu tanti Valentina?”, a întrebat Andrei, cel mai vorbăreț.

Radu s-a uitat la ei, apoi la Valentina, care aștepta în picioare, ca de obicei, în colțul camerei.
„Mergeți, dar să nu vă mai murdăriți chiar așa”, a spus el, făcând eforturi să pară sever.

Copiii au izbucnit în râs și au fugit afară, iar Valentina i-a urmat. Din bucătărie, Radu auzea chicotele lor și simțea ceva ce nu mai simțise de ani: liniște. Nu liniștea casei sale reci, ci liniștea aceea caldă, vie, a unei familii adevărate.

În zilele următoare, lucrurile s-au schimbat. Valentina a adus în curte o cutie cu semințe și i-a învățat pe gemeni să sape gropi mici și să le ude. Apoi le-a arătat cum să facă prăjituri din lut și să numere frunzele căzute din pomi. Fiecare zi era o lecție de viață, ascunsă sub forma unei joacă.

Radu îi urmărea adesea de la fereastră, fără să fie văzut. Și în fiecare zi își dădea seama că femeia aceea avea dreptate.

Într-o seară, după ce copiii adormiseră, a chemat-o în birou. Pe birou era un plic gros, cu bani.
„Pentru munca dumitale”, a spus el, evitându-i privirea.

Valentina a clătinat din cap. „Nu am făcut asta pentru bani, domnule Munteanu. Am făcut-o pentru că am văzut doi copii care nu știau ce e libertatea. Și un tată care a uitat să simtă.”

Radu a rămas mut. În toți anii lui de afaceri, nimeni nu-i vorbise atât de simplu și atât de adevărat.

„Vă rog să rămâneți. Nu doar ca bonă”, a spus el în cele din urmă. „Rămâneți… pentru că avem nevoie de cineva ca dumneavoastră aici.”

Valentina a zâmbit. „Nu eu vă trebuie, domnule Munteanu. Doar curajul să fiți din nou tată.”

Apoi a ieșit, lăsându-l singur, în liniștea acelei case care nu mai părea la fel de mare.

În noaptea aceea, Radu a mers în camera copiilor. I-a privit dormind, cu fețele curate și visătoare, și a simțit o lacrimă caldă curgându-i pe obraz. Și-a dat seama că averea lui nu valora nimic dacă nu putea cumpăra bucuria aceea simplă — râsul copiilor săi.

Din ziua aceea, vila Munteanu nu a mai fost doar o casă scumpă. A devenit un cămin plin de viață, zgomote, flori și noroi.
Pentru că, uneori, doar murdăria sinceră poate curăța sufletul unui om.