Soția a spus că aude sunete ciudate din fântâna noastră veche

În clipa în care lumina lanternei a pătruns printre scândurile vechi, am simțit cum îmi îngheață sângele în vine. Jos, pe pereții umezi ai fântânii, se contura o siluetă albicioasă, ca o umbră care se mișca încet. Părea o față, o expresie de suferință, cu ochii goi, care mă privea.

Soția a țipat scurt, înăbușit, ducându-și mâinile la gură. Eu am rămas înlemnit. O parte din mine voia să fug în casă, să trag toate obloanele, dar alta m-a ținut pironit acolo, cu lumina fixată în întuneric.

Din adânc s-a auzit atunci un geamăt stins, aproape ca un suspin. Lanțul ruginit s-a legănat ușor, de parcă cineva l-ar fi atins. Am făcut un pas înapoi, dar apoi m-am uitat la soția mea, care tremura, și am înțeles că trebuie să fac ceva.

— Adu-mi toporișca din magazie, i-am șoptit.

Ea a dat din cap și a fugit. Rămăsesem singur cu fântâna. În sat, bătrânii povestiseră mereu că locurile părăsite au „glasul lor”. Că în fântânile vechi se adună umbrele celor plecați și că apa, chiar dacă seacă, păstrează memoria.

Soția s-a întors repede cu toporișca. Am ridicat scândurile putrede, și în acel moment un vânt rece, deși afară era zăduf, a ieșit din fântână. Ne-am privit speriați.

— Nu e normal, am murmurat eu.

Lumina lanternei dansa pe pereții umezi și, pentru o clipă, am văzut clar chipul unei femei. O femeie tânără, cu părul lung, ud, lipit de față. Privirea ei era plină de tristețe, nu de ură.

Soția mea a început să plângă.
— E suflet prins acolo… nu ți-am spus eu că era o voce?

M-am gândit la vorbele mamei mele din copilărie: „Să nu arunci pietre în fântână, că tulburi odihna apelor și a celor care le-au băut.”

Am închis lanterna pentru o clipă și am făcut semnul crucii. În România, la sate, oamenii nu glumesc cu lucrurile astea. Acolo unde e mister, e și respect.

Am adus din casă o lumânare de la icoană și am aprins-o lângă fântână. Focul mic tremura, dar părea să alunge frigul care ne învăluise. Soția murmura o rugăciune, iar eu am simțit că e singura cale să dăm pace acelui loc.

Brusc, lanțul a încetat să se miște. Geamătul s-a stins. Iar chipul… nu l-am mai văzut.

Am pus la loc scândurile și le-am fixat bine, ca să nu mai poată nimeni deschide. A doua zi, am chemat preotul din sat. A venit cu epitrahilul pe umăr, a privit lung fântâna și a spus doar atât:
— Aici s-a întâmplat ceva rău. Cineva a rămas netrecut mai departe.

A sfințit locul, a stropit cu agheasmă și a citit rugăciuni. Vecinii, auzind ce s-a întâmplat, au venit și ei. Unii știau povestea. Cu mulți ani în urmă, o fată din sat dispăruse. Se spunea că fugise la oraș, dar niciodată nu s-a aflat adevărul.

Noi am înțeles atunci că fântâna fusese mormântul ei. Și că sufletul încă striga, cerând să fie auzit.

După slujbă, aerul din curte părea mai ușor. Cântecul greierilor se auzea din nou, iar vântul cald adia prin frunziș.

Seara, când ne-am așezat la masă, soția mi-a spus încet:
— Nu e doar o casă de vacanță, e o casă care ne-a ales. Aici trebuie să avem grijă, să respectăm ce a fost și să trăim în pace.

Am dat din cap, știind că are dreptate. În acea noapte, am dormit pentru prima dată liniștit, fără zgomote, fără umbre.

Dar în sufletul meu am rămas cu o certitudine: uneori, în România adâncă, casele și pământul ascund povești mai vechi decât noi. Iar fântânile, acele porți între ape și cer, nu trebuie niciodată luate în glumă.

Acea fântână veche nu mai era doar un loc din curte. Era o lecție, o amintire și un memento că, oricât de mult am fugi de trecut, el găsește mereu o cale să fie auzit.