Sunt prea grasă, domnule… dar știu să gătesc

Clara s-a ridicat în tăcere și a dat din cap. Știa că nu era un „mulțumesc”, dar pentru ea, acele cuvinte erau cel mai frumos început pe care îl putea primi.

În noaptea aceea, a dormit într-un colț al hambarului, pe un pat de fân, acoperită cu o pătură veche. Era frig, dar inima îi era caldă. Pentru prima dată după mult timp, nu mai era flămândă și nu se mai simțea o povară.

Dimineața, la ora șase fix, focul din bucătărie ardea deja. Ion a intrat, și-a scuturat paltonul plin de praf și a rămas uimit: totul era curat, farfuriile spălate, mesele șterse, iar din cuptor venea un miros de plăcintă cu mere.

— Te-ai trezit devreme, a mormăit el.

— N-am dormit prea mult, domnule. Am avut de lucru, a spus Clara zâmbind timid.

Ion s-a așezat la masă fără alte vorbe. Mâncarea era simplă, dar gustoasă. O privea pe furiș, observând cum se mișca repede, dar cu grijă. Nu era doar pricepută — era o femeie care pusese suflet în fiecare gest.

Pe măsură ce zilele treceau, gospodăria începea să prindă viață. Câinii alergau din nou prin curte, porțile nu mai scârțâiau, iar mirosul de mâncare bună atrăgea trecătorii de pe drum. Ion începu să-și dea seama că tăcerea lui, care altădată era o armură, acum îl izola. Iar vocea Clarei, caldă și blândă, umplea golurile dintre pereții acelei case pustii.

Într-o seară, pe când soarele se scufunda după deal, Ion a intrat în bucătărie și a găsit-o plângând.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el scurt, dar nu cu tonul aspru de altădată.

— Nimic, domnule. Doar că… n-am mai avut o casă de când eram copil. Și azi, pentru prima dată, mi s-a părut că am una.

Ion a tăcut. A rămas în ușă, privind-o cum își ștergea lacrimile cu dosul palmei. În clipa aceea, ceva s-a frânt în el. Toți anii de singurătate, toate zidurile ridicate în jurul inimii lui păreau să se prăbușească în tăcere.

— Nu mai spune „domnule”, a murmurat el. Spune-mi Ion.

Clara a ridicat privirea, mirată.

— Bine, domnule… adică… Ion.

Din seara aceea, ceva s-a schimbat. Nu vorbeau mult, dar privirile spuneau destule. El îi ducea lemne la sobă, ea îi punea mereu deoparte o bucată de plăcintă. Odată, când un cal s-a rănit în grajd, Clara a venit alergând, a legat rana cu basmaua ei și l-a salvat. Ion a privit-o uimit — femeia aceea, pe care lumea o judeca după trupul ei, avea mai multă putere și inimă decât mulți bărbați pe care-i cunoscuse.

Într-o dimineață de primăvară, pe când lucrau cot la cot în grădină, Ion a spus brusc:

— Dacă n-ai unde să mergi… poți rămâne. Nu doar ca bucătăreasă. Ca stăpână.

Clara s-a oprit din lucru. Mâinile ei, pline de făină și pământ, tremurau.

— Nu glumești? a întrebat ea în șoaptă.

— Eu nu glumesc cu viața, a răspuns el.

Ea a zâmbit pentru prima dată cu adevărat. Un zâmbet cald, sincer, cum nu mai văzuse nimeni în curtea aceea de ani de zile.

Și, din ziua aceea, ferma lui Ion Călin nu a mai fost niciodată pustie. Din bucătărie se simțea mereu miros de pâine caldă și râsul unei femei care, cândva, crezuse că e „prea grasă” ca să fie iubită.

Dar viața i-a arătat că uneori, sufletul mare cântărește mai mult decât orice altceva.