La ziua gemenilor mei, sora mea a râs batjocoritor: „Nu sunt ai tăi cu adevărat, sunt adoptați!”

Mama a întins mâna tremurând, dar sora mea i-a smuls plicul înainte să apuce să-l atingă. L-a desfăcut grăbită, cu zâmbetul acela superior pe care îl știam atât de bine, de parcă abia aștepta să mă umilească din nou.

Dar pe măsură ce ochii ei se plimbau pe rândurile hârtiei, culoarea i-a dispărut din obraji. A amuțit. Apoi a ridicat privirea spre mine, neștiind ce să spună.

„Ce e acolo?”, a întrebat tata, vizibil iritat. „Spune odată!”

Sora mea i-a întins foaia cu mâna tremurândă. A citit-o încet, iar când a terminat, s-a așezat pe scaun ca lovit de trăsnet.

„Ce prostie e asta?”, a bâiguit. „Nu se poate.”

„Ba se poate”, am spus eu calm. „Acolo scrie clar: tu, tată, nu ești tatăl meu biologic.”

În sufragerie s-a lăsat o liniște apăsătoare. Mama a rămas cu privirea pierdută, incapabilă să scoată un sunet.

„Cine… cine e?”, a întrebat el, cu o voce joasă, de parcă răspunsul îl putea dărâma.

„Vecinul vostru de atunci. Domnul Ionuț. Ți-l mai amintești, nu?”, am spus privindu-l drept în ochi.

Mama a izbucnit în plâns. „A fost o greșeală… a fost demult… eu…”

„Demult, da. Dar destul cât să schimbe totul.”

Sora mea s-a ridicat brusc, roșie la față. „N-ai niciun drept să o judeci! Ai vrut doar să ne umilești în fața tuturor!”

Am zâmbit amar. „Nu. Am vrut doar să înțelegeți ce înseamnă adevărata familie. Nu sângele, nu ADN-ul. Ci oamenii care te iubesc necondiționat.”

Copiii mei, cei doi gemeni, se țineau de mâini în spatele meu. Mă priveau cu ochii mari, fără să priceapă de ce toți adulții păreau atât de triști.

„Hai, dragii mei”, le-am spus. „Mergeți și luați prăjituri. Ziua voastră trebuie să fie frumoasă.”

Tata a rămas nemișcat. Pentru prima dată, nu mai părea stăpânul absolut al casei. În sfârșit, părea un om mic, pierdut printre propriile minciuni.

„Și totuși”, a murmurat el, „ai fi putut să nu le spui… să lași trecutul în pace.”

„Poate. Dar când vă aud vorbind despre nepoți adevărați și despre rușine, îmi dau seama că trecutul nu s-a dus nicăieri. Trăiește prin voi.”

Am strâns plicul gol, l-am făcut ghem și l-am aruncat în coșul de gunoi.

„Familia mea e aici”, am spus privind spre cei doi copii care râdeau acum cu gura până la urechi. „Și n-are nevoie de aprobarea nimănui.”

Am ieșit pe terasă, iar soarele de primăvară ne-a mângâiat chipurile. Vântul ușor aducea miros de tort și baloane colorate.

Din spate, am auzit pași. Mama.

„Nina…”, a spus ea încet. „Îmi pare rău. N-am avut niciodată curajul să spun adevărul. Dar te iubesc. Ai fost mereu copilul meu, indiferent de tot.”

Am închis ochii o clipă. Lacrimile mi s-au adunat fără voie.

„Știu, mamă. Dar uneori, dragostea trebuie spusă, nu doar simțită.”

Am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțeam furie. Doar eliberare.

În spatele nostru, gemenii au început să cânte, stâlcind versurile din „La mulți ani”, iar toți invitații au aplaudat.

Și, pentru o clipă, mi s-a părut că toată durerea de atâția ani se topise.

Nu mai conta cine fusese tatăl meu, cine greșise, cine spusese vorbe urâte.

Pentru prima dată, aveam o familie adevărată. Cea pe care o construisem eu, nu cea care mă judecase.