Într-o după-amiază cu furtună, un copil se îneca sub privirile împietrite ale douăzeci de adulți înstăriți.

Apa rece i-a tăiat respirația pentru o clipă, dar adrenalina a împins-o mai departe. Furtuna răcnea deasupra ei, iar ploaia îi biciuia fața, dar Carmen nu mai simțea nimic. Tot ce vedea era trupul inert al copilului, undeva sub ea, pierdut în adânc.

A înotat cum a putut, cu mișcări disperate, împingând aerul și apa cu forța unui om care nu se gândește la el însuși. Când a ajuns la Dănuț, l-a apucat de mână și a tras cu putere. Era greu, ca o păpușă fără viață.

Când a ieșit la suprafață, o clipă a crezut că nu va reuși. Aerul îi lipsea, ploaia o lovea peste ochi, dar din spate au auzit-o strigând o voce: „Ține-l tare, Carmen, trage-l spre margine!”

A fost singurul moment în care cineva s-a apropiat – un tânăr chelner, care s-a aplecat să-i prindă copilul de braț. Împreună l-au scos afară, ud până la piele, cu buzele vineții și ochii închiși.

Carmen s-a prăbușit lângă el, tremurând. I-a pus mâinile pe piept și a început să-i apese ritmic, așa cum văzuse cândva la televizor. Nici nu era sigură dacă o face bine, dar nu se putea opri.

„Hai, Dănuț… hai, îngerașule, respiră…”

După câteva secunde care au părut o eternitate, copilul a tușit. Apoi a mai tușit o dată, scuipând apă și gemând slab. Carmen a izbucnit în plâns. Toată lumea a răsuflat ușurată, dar nimeni nu s-a apropiat să o ajute. Doar se uitau, ca la un spectacol.

Politicianul s-a grăbit să o felicite cu voce tare, iar alții au început să filmeze cu telefoanele ude. Cineva a strigat că va suna la ambulanță, dar Carmen nici nu mai auzea.

Tot ce simțea era caldura micuțului trup care începea să tremure sub palmele ei. L-a înfășurat cu halatul de pe spătarul unui scaun și i-a mângâiat părul lipit de frunte.

Când medicii au ajuns, băiatul deja respira regulat. Au luat copilul și au plecat, lăsând-o pe Carmen în genunchi, plină de noroi și apă, în mijlocul curții.

Florin s-a apropiat ezitant, încercând să-i spună ceva, dar ea s-a ridicat încet și i-a spus, cu vocea tremurândă:
„Nu trebuia să fiu eu acolo, domnule. Erați douăzeci de oameni. Doar că eu n-am avut haine scumpe de pierdut.”

A plecat apoi spre clădire, cu pași grei, căruciorul de curățenie scârțâind pe betonul ud.

În spate, o femeie a murmurat: „Ce curaj are fata asta…” Dar niciunul dintre ei n-a mișcat un deget să o ajute.

A doua zi, în toate ziarele locale scria: „Tânără femeie de serviciu salvează copilul unui politician.” Fotografia o arăta pe Carmen, udă, cu ochii în lacrimi.

Ea însă nu voia faimă. Când a fost întrebată de ce s-a aruncat fără să se gândească, a răspuns simplu:
„Pentru că era un copil. Și pentru că nimeni altcineva n-o făcea.”

De atunci, de câte ori trecea pe lângă piscină, oamenii o salutau cu respect. Dar pentru Carmen, singurul lucru care conta era că Dănuț trăia.

Și, deși nu purta haine scumpe și nu conducea mașini străine, toți știau că în acea după-amiază furtunoasă, cea mai bogată persoană dintre ei fusese ea.