Studentul care și-a pierdut examenul după ce a salvat un președinte de firmă

A rămas câteva secunde cu plicul în mână, nehotărât dacă să-l deschidă sau nu. Nu avea niciun chef să mai audă vești. Se gândea că poate e o notificare de la facultate, vreo scrisoare oficială care să-i confirme că a ratat examenul. Totuși, curiozitatea l-a învins. A rupt plicul cu grijă și a scos o coală albă, pe care era scris cu litere ordonate:

„Domnule Olivian Popescu,
Sunt bărbatul pe care l-ați ajutat să trăiască în dimineața aceea ploioasă. Mi-ați salvat viața. Aș vrea să ne întâlnim. Vă rog, sunați la numărul de jos. — M. Dinu.”

Inima lui Olivian a început să bată repede. Nu-i venea să creadă că omul acela chiar s-a ținut de cuvânt. A ezitat câteva ore, dar în cele din urmă a format numărul.

La celălalt capăt, o voce calmă, gravă, i-a răspuns:
— Mă bucur că m-ai sunat, tinere. Nu știu cum să-ți mulțumesc. Am aflat că ai pierdut un examen important din cauza mea. Mă simt dator să fac ceva pentru tine.

S-au întâlnit a doua zi într-o cafenea elegantă din centru. Omul, îmbrăcat la costum, părea genul care conduce o companie. Și chiar așa era. Se numea Mihai Dinu, președinte al unei mari firme de construcții din București.

— Nu știu dacă pot repara ce-ai pierdut, a spus Mihai, privindu-l direct în ochi, dar pot să-ți ofer ceva mai bun. Vreau să vii la noi. Avem nevoie de oameni ca tine. Curajoși, onești, care aleg corectul în locul comodului.

Olivian a rămas fără cuvinte. Nu se aștepta la nimic de genul acesta. A încercat să refuze politicos, spunând că încă nu are diploma și că nu vrea favoruri, dar Mihai a zâmbit larg.

— Uneori, viața nu așteaptă o diplomă. Uneori, îți oferă o șansă și tot ce trebuie să faci e s-o accepți.

Așa a început o nouă etapă. În loc de cursuri și examene, Olivian învăța pe teren: proiecte, șantiere, echipe, oameni adevărați. Era o lume dură, dar fascinantă. Și, treptat, a început să simtă că locul lui e acolo.

Câțiva ani mai târziu, firma domnului Dinu devenise una dintre cele mai respectate din țară, iar Olivian era mâna dreaptă a patronului. Nu doar pentru pricepere, ci pentru felul lui cinstit de a gândi.

Într-o seară, după o zi lungă de muncă, Mihai l-a chemat în birou și i-a spus:
— Oliviane, m-am gândit mult. Eu mă retrag curând. Aș vrea ca tu să preiei conducerea. Firma are nevoie de oameni ca tine.

Tânărul a rămas blocat. În ochii lui se citea emoția unui drum care pornise cu o alegere simplă — aceea de a ajuta un om căzut pe stradă.

Când a ajuns acasă, și-a amintit de dimineața aceea cu ploaie și de bicicleta veche care încă zăcea sprijinită de perete. Zâmbind, a înțeles că uneori pierderile nu sunt sfârșituri, ci începuturi mascate.

Dacă n-ar fi frânat atunci, în grabă, n-ar fi salvat viața nimănui. Și, mai ales, n-ar fi descoperit cine era cu adevărat.

Viața, și-a spus el, are un mod ciudat de a răsplăti inimile bune. Poate nu întotdeauna imediat, dar niciodată pe nedrept.