M-a părăsit cu copilul lui acum 10 ani. Ieri s-a întors

Mi-am sprijinit mâna de tocul ușii ca să nu cad. În spatele meu, din cameră, se auzea vocea lui Andrei. Învăța pentru un test la istorie. Avea 14 ani. Crescuse sub ochii mei, cu griji, cu lipsuri, dar și cu multă dragoste.

Daniel m-a privit de parcă trecuseră zece zile, nu zece ani.

— Trebuie să vorbim, a spus scurt.

Avocatul s-a uitat la mine ca la un dosar, nu ca la un om.

I-am poftit în sufragerie. Mâinile îmi tremurau, dar vocea mi-a fost calmă.

— Ce vrei?

Daniel și-a dres glasul.

— Am venit să-l iau pe Andrei. E fiul meu. Am drepturi.

Drepturi.

Cuvântul ăsta mi-a bubuit în cap.

Unde au fost „drepturile” când Andrei făcea febră 40 și stăteam noaptea cu prosop rece pe fruntea lui? Unde au fost când nu aveam bani de ghete și am vândut verigheta mamei ca să-i cumpăr altele? Unde au fost când plângea la serbarea de la școală și mă întreba de ce alți copii au tați în sală?

— Zece ani n-ai trimis niciun leu, am spus. N-ai dat un telefon. N-ai venit de ziua lui.

Avocatul a deschis mapa.

— Clientul meu a avut dificultăți financiare. Acum situația s-a schimbat. Are o firmă de construcții în Cluj. Venit stabil. Casă mare. Condiții excelente pentru minor.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

Eu lucram ca vânzătoare la un magazin de cartier. Stăteam într-un apartament cu două camere în Ploiești. Nu aveam vilă. Nu aveam mașină nouă. Aveam doar salariul meu și o viață construită din sacrificii.

— Andrei nu e un obiect pe care îl iei când îți convine, am spus încet.

În clipa aceea, Andrei a ieșit din cameră.

S-a oprit când l-a văzut pe Daniel.

A urmat o tăcere grea. De parcă aerul nu mai încăpea în cameră.

— Tu ești… a început Andrei.

— Sunt tatăl tău, a spus Daniel.

Băiatul s-a uitat la mine. În ochii lui am văzut teamă, dar și o maturitate care m-a durut.

— Tata e aici, a spus el și m-a arătat pe mine.

Daniel a făcut un pas înainte.

— Pot să-ți ofer mult mai mult decât poate ea. Cameră doar a ta. Școală bună. Vacanțe.

Andrei a tăcut câteva secunde.

Apoi a spus ceva ce n-o să uit niciodată:

— Eu nu vreau „mai mult”. Eu vreau acasă.

Avocatul a intervenit imediat, vorbind despre instanță, despre custodie, despre lege.

Dar Andrei s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.

— M-a învățat să merg pe bicicletă. M-a dus la fotbal. A stat cu mine când mi-a fost frică. Unde ai fost tu?

Daniel nu a avut răspuns.

Pentru prima dată, părea mic.

Procesul a început peste câteva săptămâni.

A adus hârtii, dovezi de venit, poze cu casa lui mare. A vorbit despre stabilitate financiară.

Eu am adus caietele lui Andrei, diplomele de la școală, recomandarea dirigintelui. Am adus martori — vecina care știa că nu lipseam niciodată, antrenorul de fotbal, medicul de familie.

Dar cel mai puternic lucru nu a fost nimic din toate astea.

A fost vocea lui Andrei.

Judecătorul l-a întrebat unde vrea să locuiască.

Sala era tăcută.

— Vreau să rămân cu mama, a spus clar. Nu pentru că n-am unde merge. Ci pentru că aici e familia mea.

Am simțit cum mi se umezește privirea.

Daniel a lăsat capul în jos.

Hotărârea a venit simplu și clar: Andrei rămâne cu mine. Tatăl primește drept de vizită și este obligat să plătească pensie alimentară restantă pentru anii în care a lipsit.

Când am ieșit din tribunal, aerul părea altfel.

Nu câștigasem pentru că aveam bani.

Câștigasem pentru că aveam adevăr.

Daniel s-a apropiat de noi înainte să plece.

— Îmi pare rău, a spus încet.

Nu știu dacă era sincer. Poate da. Poate nu.

Dar nu mai conta.

Andrei m-a luat de braț.

— Mergem acasă?

Am zâmbit.

Acasă.

Nu era vilă. Nu era lux. Era un apartament mic, cu pereți pe care stăteau poze de la mare, de la munte, de la serbări. Era miros de ciorbă și caiete împrăștiate pe masă. Era viața noastră.

Și nimeni nu ne-o mai putea lua.

În seara aceea, am stat amândoi la masă și am mâncat clătite cu gem, ca atunci când era mic.

Nu aveam totul.

Dar aveam ce conta.

Iar uneori, asta e mai mult decât suficient.