Ani mai târziu, după divorț, el a râs din nou de ea, dar a găsit-o cu tripleți și un avion privat

Întrebarea aceea a plutit în aer, grea ca un adevăr pe care nimeni nu voia să-l spună. Laura și-a strâns păturica mai aproape și a oftat adânc.

„Poate că ‘natural’ nu e singura cale,” a continuat Margareta. „Poate că Dumnezeu ne dă uneori o altă ușă, doar că noi nu vrem s-o deschidem.”

Laura a privit în gol, gândindu-se la fiola din laborator, la semnătura ei pe formularul de păstrare. Acel mic detaliu, semnat cu ani în urmă, era tot ce mai rămăsese din visul lor de familie. O parte din el, dar acum doar a ei.

În zilele următoare, a mers la serviciu, a zâmbit mecanic și a evitat întrebările colegilor. Noaptea, însă, nu dormea. Stătea cu ochii la tavan și se întreba dacă e pregătită să crească un copil singură. Dacă are curajul.

Până într-o dimineață de sâmbătă, când soarele a intrat pe fereastră și a luminat fotografia de pe noptieră: ea și Cătălin, tineri, râzând la malul mării. A luat-o în mână, a privit-o câteva secunde, apoi a pus-o într-un sertar și a închis încet.

A doua zi era în cabinetul doctorului Enache. „Vreau să folosesc mostra,” a spus ferm. Doctorul a ridicat privirea, surprins, dar a dat din cap înțelegător.

Au urmat luni de tratamente, injecții, analize, speranțe și lacrimi. Margareta i-a fost alături la fiecare pas. Iar într-o dimineață de toamnă, când frunzele galbene se rostogoleau pe trotuar, Laura a primit telefonul care i-a schimbat viața.

„Felicitări, doamnă Popa. Testul este pozitiv. Sunteți însărcinată.”

Telefonul aproape i-a căzut din mână. A plâns în tăcere, cu fața în palme, simțind că tot golul din suflet începe, în sfârșit, să se umple.

Nouă luni mai târziu, ținea în brațe trei fetițe identice, cu obraji roz și părul moale ca puful de piersică. Le-a numit Ana, Maria și Clara. „Trei minuni dintr-o inimă care n-a vrut să renunțe,” i-a spus Margareta, când a venit s-o vadă la maternitate.

Anii au trecut, iar Laura a reușit să-și construiască o viață nouă. Cu timpul, a pus pe picioare o mică firmă de design interior, care a crescut neașteptat de repede. Munca, curajul și dragostea pentru fiicele ei i-au deschis uși la care nici nu visase.

Într-o după-amiază, în timp ce triplețele se jucau în curtea casei, un zgomot de motor familiar s-a auzit din stradă. Laura s-a întors și, pentru o clipă, inima i s-a oprit.

În fața porții era un bărbat îmbrăcat elegant, cu părul presărat cu fire albe — Cătălin. A coborât dintr-o mașină închiriată și a rămas nemișcat, uitându-se la casa mare, la avionul privat din spatele curții și la cele trei fetițe care râdeau.

Privirea i s-a oprit pe Laura, care stătea pe trepte, calmă și frumoasă, cu un aer de femeie care știe cine este. „N-am știut…” a murmurat el, dar ea i-a zâmbit ușor.

„Nu trebuia să știi,” i-a răspuns simplu. „Tot ce trebuia să faci era să crezi.”

Și atunci, pentru prima dată după mulți ani, Laura a închis poarta nu ca să se apere, ci ca să protejeze tot ce iubise vreodată. Triplul miracol care-i schimbase viața.