Burta îmi chiorăia ca un câine flămând, iar mâinile îmi înghețau.

După acea seară, viața mea s-a schimbat în feluri pe care nu le-aș fi putut visa niciodată. M-am întors în fiecare zi în fața restaurantului, nu ca să cer, ci doar ca să privesc oamenii care intrau și ieșeau, fericiți, cu burțile pline și chipurile senine. Nu aveam curajul să mai intru, dar acel bărbat îmi rămăsese în minte ca un fel de înger în costum.

Într-o dimineață friguroasă, când viscolul îți tăia obrajii ca niște lame, am văzut ușa restaurantului deschizându-se și pe el ieșind afară. M-a zărit imediat. În loc să se prefacă că nu mă vede, mi-a făcut semn să vin.

Am intrat tremurând, rușinată de hainele mele ponosite. M-a condus în bucătărie, unde mirosul de supă fierbinte și pâine abia scoasă din cuptor m-a făcut aproape să uit de frig.

— Cum te cheamă? —m-a întrebat, așezând o farfurie în fața mea.

— Maria —am spus încet.

A zâmbit.
— Eu sunt Andrei. Ascultă, Maria, ai mâini muncite. Ai lucrat vreodată într-o bucătărie?

Am dat din cap.
— Pe vremuri, da. La o cantină. Dar… a trecut mult timp.

— Atunci e timpul să începi din nou, a spus el simplu. De azi, ai un loc aici. Nu de milă, ci pentru că meriți o șansă.

N-am putut răspunde. Am simțit doar cum lacrimile îmi curg din nou, de data asta calde, amestecate cu bucurie.

Primele zile au fost grele. Nu mai aveam putere, hainele miroseau a stradă și mâinile îmi tremurau de oboseală. Dar în fiecare seară, când spălam ultimele farfurii, Andrei trecea pe lângă mine și spunea doar: „Ai făcut bine, Maria.” Cuvintele acelea îmi țineau de cald mai mult decât orice haină.

Pe măsură ce timpul trecea, clienții au început să mă cunoască. Unii îmi lăsau bacșișuri, alții îmi zâmbeau cu bunătate. Încet, m-am simțit din nou om.

Într-o zi, o femeie tânără a intrat cu un copil în brațe. Era slabă, cu ochii triști și hainele ude de ploaie. Am văzut în ea o versiune a mea de altădată. Fără să stau pe gânduri, i-am adus o farfurie cu supă și o felie de pâine.

— Nu am bani… —a murmurat ea.

Am zâmbit.
— Nici eu n-aveam, când am venit prima dată aici. Mănâncă liniștită. Aici nu se lasă nimeni flămând.

Când Andrei a observat scena, doar mi-a făcut un semn din cap. Nu era nevoie de cuvinte. În privirea lui era mândrie. În a mea, recunoștință.

Anii au trecut. Restaurantul a crescut, iar Andrei a început să ajute tot mai mulți oameni care veneau înfometați, disperați, fără speranță. Le dădea de lucru, le oferea o masă caldă și, mai ales, le reda demnitatea.

Într-o seară, după ce am închis, m-am uitat la mesele goale și la lumina caldă care se răspândea peste pereți. M-am gândit la prima mea noapte aici, la pâinea tare și la carnea uscată care atunci mi se păruseră un festin.

Acum eu eram cea care punea farfuriile calde pe mese. Eu eram cea care zâmbea celor pierduți. Și am înțeles că viața, oricât de crudă ar fi, îți poate da înapoi mai mult decât ți-a luat — dacă întâlnești oameni care cred în tine.

Am închis ochii, am inspirat adânc și am șoptit:
— Mulțumesc, Andrei… pentru tot.

Din bucătărie s-a auzit vocea lui calmă, aceeași de atunci:
— Nu-mi mulțumi, Maria. Mulțumește vieții că nu te-a lăsat să renunți.

Și în clipa aceea am știut — nu mai eram femeia flămândă de altădată. Eram dovada vie că o faptă bună, făcută la timp, poate schimba o lume întreagă.