Deținutul din celulă își bătea joc de un bătrân de 75 de ani, dar noaptea, bătrânul s-a apropiat de el.

Toți cei din celulă au amuțit pentru o clipă. Doar zgomotul pașilor gardianului se auzea undeva pe coridor. Pantelei a privit în tăcere spre podea, unde ceaiul se prelingea încet printre dalele murdare.

Costel s-a așezat pe patul de sus, râzând înfundat. Ceilalți deținuți l-au privit fără să spună nimic. Nimeni nu voia să se pună cu el.

Când lumina slabă a becului s-a stins și tăcerea s-a așternut peste tot, moșul a rămas nemișcat, cu ochii deschiși. Respira greu. A așteptat ore întregi, ascultând cum ceilalți adorm unul câte unul.

Pe la miezul nopții, Pantelei s-a ridicat încet. Pașii lui abia se auzeau pe cimentul rece. S-a apropiat de patul lui Costel. În mâna tremurândă ținea ceva mic și ascuțit — un cui ruginit, desprins din marginea priciului.

S-a uitat lung la tânăr. „Dumnezeule, iartă-mă, dar uneori și liniștea are o limită”, a șoptit.

Apoi s-a aplecat, i-a pus palma pe gură și a apăsat cu tot ce mai avea din puterea lui de altădată. Costel s-a trezit speriat, dar n-a apucat să scoată un sunet. Un singur geamăt scurt a spart liniștea nopții.

Dimineața, când gardianul a deschis ușa celulei, a încremenit. Costel zăcea întins, fără suflare, iar bătrânul stătea pe priciul de jos, cu privirea pierdută și mâinile împreunate ca la rugăciune.

— Ce-ai făcut, moșule? — a întrebat gardianul cu glas stins.

— Am făcut liniște… — a răspuns Pantelei, fără să clipească.

Toată închisoarea a fost cuprinsă de tăcere în acea dimineață. Nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai glumea. Până și cei mai duri dintre ei îl priveau pe bătrân cu un fel de respect straniu, amestecat cu teamă.

În zilele care au urmat, Pantelei nu a rostit niciun cuvânt. A primit o cană nouă, dar nu s-a mai atins de ceai. Când gardianul l-a întrebat de ce, a spus doar atât:

— Ceaiul e pentru cei vii. Eu am rămas doar ca să plătesc.

A fost mutat într-o celulă singuratică. Mulți ziceau că vorbea noaptea cu cineva, că șoptea numele lui Costel și-și cerea iertare.

Peste câteva luni, când i-au deschis ușa, Pantelei nu mai respira. Ținea în mâini aceeași cană de tablă, dar în ea era doar o floare uscată, găsită probabil pe curtea interioară.

De atunci, cei din închisoare spun că în fiecare noapte se aude un clinchet slab de metal — ca o cană care cade pe ciment. Și oricine îl aude, știe că e semn să-și țină gura și să nu mai batjocorească pe nimeni.

Pentru că, uneori, chiar și cei mai liniștiți oameni poartă în ei o furtună pe care n-o vezi… până e prea târziu.