Curăța conacul de luni de zile, fără ca cineva să o bage în seamă

Până în ziua aceea.

— Ce faci aici? vocea lui Victor a izbucnit din spatele ei.

Andreea s-a întors speriată, cu ochii roșii și obrajii uzi.
— Domnule… portretul… băiatul… eu îl cunosc.

Victor a izbucnit în râs. Un râs scurt, batjocoritor.
— Serios? Acum toate femeile de serviciu îmi cunosc fiul?

— Nu mint, a spus ea tremurând. A crescut cu mine la orfelinat. Se numea Radu.

Râsul i s-a stins brusc. Fața i s-a încordat.
— Fiul meu a murit când era mic, a spus rece. Nu mai spune prostii.

Andreea a simțit cum i se rupe ceva în piept.
— Nu. A fost adoptat. Dumneavoastră l-ați luat. El plângea după mine.

Victor a izbucnit din nou.
— Destul! Ai depășit orice limită. Ieși din casa mea!

A fost concediată pe loc. Fără explicații. Fără dreptul la replică. A plecat cu o sacoșă de haine și cu sufletul făcut bucăți.

Dar adevărul nu o lăsa să doarmă.

După zile întregi de gânduri, s-a întors. Nu în conac. La firmă. A cerut să vorbească cu fiul lui Victor. Cu Radu. Acum avocat, proaspăt întors din străinătate.

Când l-a văzut, a știut. Aceiași ochi. Același zâmbet.

— Deea… a șoptit el.

Adevărul a ieșit la iveală încet. Victor știa. Știuse mereu. Îl adoptase, îi schimbase numele, îl smulsese din trecut. Nu voia amintiri. Nu voia legături.

Radu l-a confruntat. A urmat un scandal care a zguduit familia. Procese. Presă. Rupturi.

Victor a pierdut mai mult decât bani. A pierdut fiul.

Andreea nu a câștigat averi. A câștigat ceva mai rar. O familie.

Într-un apartament mic, cu mobilă veche și miros de cafea, doi copii abandonați au stat din nou la aceeași masă.

Și pentru prima dată după zeci de ani, promisiunea din copilărie nu mai era o minciună.