Tatăl meu mi-a lăsat o casă despre care nu auzisem niciodată

Tatăl meu nu mai era. Nu reușeam să scap de acest gând. Fusese întotdeauna sprijinul meu, dar în ultimii ani, acel sprijin se prăbușise sub greutatea datoriilor pe care nu le mai puteam duce.

În cele din urmă, casa în care locuisem împreună era pe cale să fie executată silit, iar eu nu mai aveam puterea să mă opun. Am fost condusă în biroul notarului, unde un domn în vârstă mi-a făcut semn să iau loc.

Nici măcar nu am fost atentă când a început să citească testamentul.

Deodată, vocea notarului mi-a întrerupt gândurile.
— O casă.

— Nu locuința actuală, ci o altă proprietate pe care tatăl dumitale o deținea.

Mâinile îmi tremurau când am ridicat actele. Adresa îmi era complet necunoscută.

De ce nu-mi spusese niciodată? A fost asta încercarea lui de a compensa tot ce nu a putut să-mi ofere?

A doua zi, vineri, m-am hotărât să înfrunt necunoscutul.

Când am ajuns în sfârșit, am început să tremur la vederea casei. Părea foarte veche, dar nu neîngrijită.

— Asta e, am murmurat, strângând în palmă cheia pe care mi-o dăduse notarul.

Cheia nu se potrivea. Se schimbaseră încuietorile. Mușcându-mi buza, m-am dus în lateral ca să privesc pe fereastră, sperând să văd mai bine înăuntru.

Atunci s-a deschis ușa cu putere, făcându-mă să tresar.
În prag stătea o femeie, probabil trecută de șaizeci de ani, cu trăsături dure și o privire care arăta clar că nu era bucuroasă să mă vadă.

— Eu… adică… casa asta e a mea, am bâiguit, ridicând cheia. Mi-a fost lăsată prin testament de tatăl meu, care a murit.

— Casa ta? Eu locuiesc aici de douăzeci de ani. Am plătit facturile, am reparat țevile, am schimbat acoperișul. Nu e casa ta, și nu plec nicăieri.

Am strâns mai tare cheia în mână.

— Uitați, nu știu cine sunteți, dar am toate actele. Legal, casa asta îmi aparține.

— Și crezi că o să te las pur și simplu să o iei? Am pierdut tot – casa mea, tatăl tău… totul! Asta e tot ce mi-a rămas.

Am sunat imediat avocatul. Mi-a confirmat că din punct de vedere legal, eu eram proprietara casei.

— Ne ocupăm după weekend, mi-a spus.

Am privit din nou către bătrână.

— Rămân aici până când lămurim totul.

Era casa Deborei. Dar era și a mea.
A locui cu Debora a fost ca un război în care nu cerusem să fiu implicată.

Într-o dimineață, când mă spălam pe dinți, apa s-a oprit brusc.

Expresia de satisfacție de pe fața ei când am întrebat ce se întâmplă era aproape comică.

Îmi rătăcea lucrurile: cheile, pantofii, încărcătorul de telefon – și le găseam în cele mai ciudate locuri: în cămară, sub canapea…

Până luni dimineață eram epuizată psihic, dar hotărâtă să-mi mențin poziția. Aveam o întâlnire cu avocatul și voiam ca totul să iasă bine.

Rochia albă pe care o pregătisem cu grijă era acum pătată de noroi și iarbă.

— Glumești?! am strigat, intrând val-vârtej în casă.

— Mi-ai aruncat hainele în noroi! Nu ți-am făcut nimic și mă tratezi ca pe o infractoare! De ce?

— Nu ai ce căuta aici, spuse ea rece. Casa asta nu e a ta. N-a fost niciodată a ta.

— A fost casa mea! Tatăl tău… El mi-a luat totul. Te-a luat pe tine, pe fiica noastră, și m-a lăsat fără nimic!

— Ți-a spus că am murit, nu-i așa? Nu m-a iertat niciodată pentru ce am făcut. Dar eram mama ta. Sunt mama ta!

— Pentru că am plecat, a spus ea, cu vocea tremurândă. Am greșit. Am crezut că pot avea o viață mai bună cu altcineva. Dar acel bărbat… și el m-a părăsit. Când m-am întors, tatăl tău a refuzat să mă ierte. Te-a luat cu el, iar instanța i-a dat totul.

Femeia pe care o urâsem zile întregi, cea care-mi ruinase viața, era mama pe care nu o cunoscusem niciodată.

Toată furia s-a topit, lăsând în urmă doar durere și confuzie.

Când a venit ziua deciziei, inima îmi era grea. Hotărârea a fost clară: Debora avea dreptul legal asupra casei. Anii în care locuise acolo, facturile plătite, întreținerea proprietății – toate o făceau proprietara de drept.

Înapoi acasă, mi-am tras valiza spre ușa de la intrare. Debora era în bucătărie și îi simțeam privirea asupra mea în timp ce mă pregăteam să plec.

— Nu vreau să pleci. Am petrecut ani urându-mă, învinovățindu-mă pentru tot ce am făcut. Iar când ai apărut, am vărsat totul pe tine. Dar ești fiica mea, Emilia. Nu vreau să te pierd din nou.

— Vreau să încercăm. Vreau să reparăm ce se mai poate, chiar dacă nu va fi perfect. Îmi pare atât de rău…

— Și mie, mamă… îmi pare rău.