Un văcar a cumpărat un ranch la un preț de nimic…

— Dacă ești om cu minte, întoarce-te din drum, fiule — i-a spus bătrânul cu glas stins, dar apăsat. — Pământul ăla nu dă rod și nici somn lin celui ce-l stăpânește.

Mihai a zâmbit forțat. Auzise destule povești despre locuri „bântuite” sau blestemate. Îi păreau doar vorbe de oameni speriați de singurătate. A dat din cap în semn de mulțumire și a pornit mai departe.

Pe măsură ce se apropia, aerul părea mai greu. Vântul nu mai adia, iar câmpul din față era presărat cu ciulini și pietre mari, ca și cum pământul însuși ar fi respins orice viață. Poarta de lemn, putrezită de vreme, atârna într-o parte. Pe stâlpul ei se mai vedea vopsit, abia lizibil, numele „La Cruce”.

Călin fornăi neliniștit, dar Mihai îl mângâie pe gât.
— Hai, băiete, de-acum e casa noastră.

A intrat în curte. Fântâna era secată, iar grajdul abia se mai ținea în picioare. Casa principală, o construcție din piatră și lut, părea că îl așteaptă, tăcută. A împins ușa scârțâitoare și a pășit înăuntru.

Aerul era rece, de parcă ar fi pătruns într-o pivniță. Pe pereți, pete negre urcau până în tavan, iar în colț, o icoană veche stătea răsturnată. Mihai a ridicat-o instinctiv și a așezat-o la loc. În clipa aceea, un curent de aer rece i-a suflat pe la ceafă, deși toate ferestrele erau închise.

Noaptea a venit repede. S-a culcat pe o saltea veche, ascultând vântul care urla prin crăpăturile pereților. Când ațipise, a auzit un tropot slab, ca de pași pe podea. A deschis ochii și, pentru o clipă, i s-a părut că vede o umbră lângă ușă. A tras aer adânc și s-a ridicat, dar nu era nimic. Doar icoana, căzută din nou.

Dimineața, a ieșit afară hotărât să nu se lase doborât. A reparat poarta, a curățat grajdul și a început să taie iarba crescută printre pietre. Cu fiecare zi, pământul părea mai puțin ostil. A simțit că locul se înmoaie sub răbdarea lui, ca și cum ar fi recunoscut un nou stăpân.

Dar într-o seară, în timp ce ducea apă în găleți, a văzut un copil la marginea terenului. Stătea nemișcat, privindu-l.
— Hei, tu! — a strigat Mihai. — Ce cauți acolo?

Copilul a dispărut printre tufișuri fără să lase urmă. Mihai a alergat până acolo, dar nu era nimeni. Doar urme mici, ca de picioare desculțe, în praful uscat.

Câteva zile mai târziu, un vecin din satul apropiat a venit cu o căruță.
— Ai de gând să stai aici, omule? — l-a întrebat. — Pe locul ăsta s-a prăpădit familia Munteanu. A ars totul într-o noapte, și de-atunci nimeni n-a mai avut liniște.

Mihai a ascultat fără să răspundă. În ochii lui se citea și frica, și hotărârea. Nu fugise niciodată din fața greutăților și nu avea de gând să o facă acum.

În următoarele luni, a muncit ca niciodată. A adus apă din râu, a sădit pomi și a ridicat din nou casa. Într-o duminică, când a terminat de vopsit gardul, s-a oprit și a privit în jur. Pentru prima dată, totul părea viu.

În noaptea aceea, vântul a bătut blând, iar icoana nu s-a mai mișcat din loc. Mihai a înțeles că locul nu fusese blestemat, ci doar părăsit de oameni care își pierduseră credința.

A aprins o lumânare și a spus încet, ca pentru sine:
— Nu există pământ rău, doar suflete care nu mai știu să-l iubească.

De atunci, ranchul „La Cruce” a început să rodească. Iar oamenii din sat, când treceau pe acolo, se opreau, se uitau și spuneau:
— Uite, s-a întors viața pe locul unde moartea făcuse popas.

Și Mihai zâmbea. Pentru că știa că uneori, cele mai grele locuri sunt tocmai cele care te învață cum să trăiești cu adevărat.