Fetița a bătut la ușă și a spus: „L-au lovit pe mama, moare.” Țăranul uriaș i-a lăsat pe toți fără cuvinte…

Matei a încremenit. Ochii lui, odinioară calmi ca o apă adâncă, s-au aprins de o furie pe care oamenii n-o mai văzuseră de ani buni. „Mărin, ia patru oameni și pregătiți caii. Pornim acum.”

Nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică. În câteva minute, curtea fermei se umpluse de tropote, iar câinii lătrau de parcă simțeau că urmează ceva rău. Fetița, acoperită cu o pătură, stătea pe verandă, privind în gol. Avea ochii mari, speriați, dar în ei se citea și o licărire de speranță.

Când au ajuns la coliba veche, luna se ridica peste câmp, luminând sângele uscat de la intrare. Matei a ridicat mâna, cerând liniște. A împins ușa încet, iar scârțâitul ei a tăiat tăcerea nopții. Înăuntru, pe podea, zăcea o femeie întinsă, cu părul încâlcit și hainele sfâșiate. Respira greu, dar trăia.

„Aduceti trusa medicală din căruță!” a strigat Matei. Apoi s-a aplecat lângă ea. „Doamnă… sunt Matei Varga, de la ferma La Stejar. Fetița dumneavoastră e în siguranță. Cine v-a făcut asta?”

Femeia și-a deschis ochii cu greu. „Trei… trei oameni… unul avea o stea pe mână…” Apoi a leșinat.

Matei a strâns din dinți. „Scorpia…” a mormăit. În mintea lui s-a derulat amintirea veche a unui tâlhar crud, care îi ucisese fratele cu ani în urmă. Crezuse că-l omorâse cu mâna lui, dar se pare că monstrul trăia.

A doua zi dimineață, satul vuia. Toți auziseră povestea fetiței și a mamei rănite. Unii se temeau, alții îl priveau pe Matei ca pe un salvator. El însă nu voia glorie. Voia dreptate.

Câteva zile mai târziu, la cârciuma din sat, un străin cu o mână bandajată și ochi tulburi vorbea prea tare despre aur ascuns lângă dealul roșu. Matei a intrat tăcut, cu pălăria pe ochi. Nici n-a fost nevoie de cuvinte. Când bărbatul s-a întors, a rămas nemișcat. Cicatricea în formă de stea i se vedea printre bandaje.

„Te credeam mort, Scorpie.”

„Și eu pe tine, Varga.”

Sala a amuțit. Un glonț a sfâșiat tăcerea — și totul s-a terminat în câteva secunde. Când praful s-a risipit, Matei stătea drept, cu pistolul în mână, iar tâlharul zăcea la podea.

A ieșit în soare, respirând adânc. Departe, la fermă, fetița și mama ei îl așteptau. Când le-a văzut, Matei și-a scos pălăria și a zâmbit pentru prima dată după mulți ani.

„Totul s-a terminat, micuțo. Ești în siguranță acum.”

Și, pentru prima dată în mult timp, ferma „La Stejar” nu mai părea doar un loc de muncă — ci un cămin.