Soțul meu era mort de doar câteva zile când familia lui a năvălit în casa mea

Dan m-a rugat să vin imediat la biroul lui. Avea o privire gravă, dar calmă, de parcă știa ceva ce eu nu-mi puteam imagina. Am ajuns acolo cu inima strânsă, purtând aceeași geacă subțire cu care mă dăduseră afară din casă.

— Ana, trebuie să te liniștești, mi-a spus el. Apoi a scos o mapă din sertar și a pus-o în fața mea. — Mihai ți-a lăsat totul.

Am clipit des, crezând că nu aud bine.

— Cum adică totul?

Dan a deschis mapa și mi-a arătat testamentul, semnat și legalizat cu doar două luni înainte să moară. Mihai îmi lăsase casa, afacerea, conturile, tot. Inclusiv un depozit de aproape trei sute de mii de lei, despre care nici măcar nu știam.

— Margareta și fetele n-au niciun drept asupra bunurilor, mi-a spus avocatul cu voce fermă. — Totul este în numele tău. Iar faptul că te-au dat afară e o încălcare gravă a legii.

Mi-au dat lacrimile. Între plâns și uimire, m-am simțit pentru prima dată după multe zile… vie.

— Nu pot să cred… Mihai a știut?

— Da, Ana. Știa ce fel de oameni sunt și a vrut să te protejeze.

În acel moment, am simțit o căldură stranie în suflet, ca și cum Mihai ar fi fost acolo, zâmbindu-mi. Dar bucuria s-a amestecat repede cu furie. Femeile care mă umiliseră trebuiau să răspundă pentru ceea ce făcuseră.

Dan m-a asigurat că se va ocupa de tot. A doua zi a trimis o notificare oficială familiei Călinescu, cerându-le să părăsească locuința imediat. Când Margareta a primit plicul, a venit la biroul avocatului urlând, dar Dan a rămas impasibil.

— Doamnă, a spus el calm, dacă nu vă conformați, poliția va veni să vă evacueze.

În următoarele zile, am simțit pentru prima oară gustul dreptății. Am revenit acasă însoțită de un executor judecătoresc și de poliție. Margareta și fiicele ei făceau scandal, dar n-au avut ce face. Într-un final, au plecat cu fețele roșii de nervi și cu câteva cutii în mâini.

Casa era vraişte. Dulapurile răsturnate, pozele rupte, florile ofilite. Dar era din nou a mea.

M-am așezat în mijlocul sufrageriei, pe podea, și am plâns. De data asta, nu de durere, ci de eliberare. Îmi aminteam de Mihai râzând în bucătărie, de serile când stăteam la povești în fața sobei. Tot ce construiserăm nu murise.

În zilele ce-au urmat, am început să refac totul, pas cu pas. Am vopsit pereții, am cumpărat mobilă nouă, am plantat flori în grădină. Era ca și cum îl readuceam pe Mihai acasă, prin fiecare gest mic.

Când a venit primăvara, am aprins o lumânare la mormântul lui și i-am spus:
— Ai avut dreptate, dragul meu. O să fie bine.

Am învățat atunci că, oricât de grea ar fi viața, dreptatea iese mereu la iveală, chiar și atunci când pare imposibil.

Iar eu, femeia care fusese aruncată în stradă cu o geantă și o inimă frântă, eram din nou stăpână pe viața mea.

De data asta, nu mai depindeam de nimeni. Nici măcar de trecut.