– În fiecare primăvară muncim aici cu Dinu, – i-am spus soacrei mele.

Nu era prima oară când auzeam planul acesta. Sosise cu aceeași voce caldă, cu aceleași intenții zumzăitoare, ca mierea care ascunde ceva amar. Am privit-o pe Gălina — părea atât de încrezătoare, convinsă că toți vom ceda.

Dinu oftează scurt. Mă privește pe mine, dar evită să spună ceva. Mereu se încăpățâna să fie mediatorul meu între eu și lumea lor. Dar astăzi ceva din mine s-a aprins.

„Tu doar dai cheile”, spunea ea. Cuvintele ei se rostogoleau ca niște pietre. Eu știam prea bine costul acelei „simplități”. Casa noastră fusese cumpărată cu greu; Dinu și cu mine munciserăm, economisisem, renunțaserăm la lucruri; iar acum, într-o clipă, totul urma să fie dat pe mâna cuiva care nu știa să sape o brazdă.

M-am ridicat. Nu tare—doar atât cât să-mi simt coloana dând semnalul de trezire. M-am apropiat de fereastră. Afară, primăvara își mușca vârful degetelor în resturile de zăpadă. Vecinii de trupă, oameni simpli, treceau cu brațele pline de pământ, deja cu planuri pentru grădină. Mi-am amintit de bunicul, cum stătea cu palmele în pământ, cum ne învăța că o grădină e ca o familie — cere grijă, dragoste și muncă.

— Mamă, — spuse Dinu în cele din urmă, — nu e vorba doar de chei. Dacă vii tu și stai… cine face treaba? Cine plivește, cine udă?

Gălina a zâmbit diabolic, genul acela de zâmbet care e semnal că vrea să câștige un joc. — Păi, eu n-am zis că nu fac. Eu pun coordonarea. Eu știu oameni. Eu știu ce se face.

M-am întors spre ei. Am simțit cum glasul îmi tremură puțin, dar m-am forțat să fie hotărât. — Ascultă-mă, mamă. Dacă vrei să ai o grădină adevărată, vino. Dar muncim toți, și nu primesc oameni care vin doar să culeagă roadele. Vin cu voi la prima sapeală, la primul arat. Și dacă vrei organizare, ok — dar plata costurilor pentru materiale și pentru orele pe care nu le pot lucra la serviciu, se face în lei, ca toată lumea.

Tăcere. Un interval mic, dar complet. S-au auzit doar ceștile așezate pe masă. Gălina își netezi haina. Dinu părea surprins. Până atunci, renunțase la confruntare. Iar eu, care credeam că nu mai am energie, tocmai făcusem primul pas.

— Câte? — a întrebat ea totuși. — Cât te costă?

Am început să fac calculele în cap: semințe, unelte, un sac de îngrășământ, vreo trei ore pe zi de muncă în plus… Am spus o sumă și am tăiat-o ușor. — 1.200 de lei pentru demaraj. Apoi, dacă vrem sere mici, încă 800. Și timpul meu — dacă eu ziua lucrez, seriile mele libere trebuie plătite.

Gălina a făcut ochii mari. — 2.000 de lei? Pentru ce? Eu… eu credeam că veniți cu totul gata!

Am simțit cum în mine se naște un curaj pe care nu-l mai știam. Am vrut o vară altfel. M-am gândit la fetița vecinei, la bunicii din sat, la mâinile care-și știu rostul. Am văzut în minte că putem transforma casa de la țară într-un loc viu, în care să vină nu pentru capricii, ci pentru muncă și bucurie.

— Eu nu dau casa ca să faceți spectacol, — am spus. — Dacă vrei, plătești, lucrezi și rămâi să împarți la fel cu noi. Dacă nu, îți dau cheile când e casa gata și te anunț — dacă încă vrei să vii, bine.

A urmat un dans de fețe: supărare, mirare, mândrie lovită. Gălina încerca să recupereze demnitatea, să-și mascheze ofensa. Dinu m-a privit altfel: respectul din ochii lui nu a fost zgomotos, dar a fost acolo.

Zilele ce au urmat au fost un război mic de negocieri. Am stabilit un calendar: primele două săptămâni, curățenie generală; al treilea weekend, arat și plantat răsaduri. Am contactat un vecin care avea semănători și ne-a împrumutat o roabă. Am pus afiș la magazinul din sat: „Ajutor la curățenie — schimb de mâncare și voie bună.”

Ce s-a întâmplat a fost mai mult decât voiam. Oamenii au venit: vecini cu lopata, prieteni ai soților noștri, chiar și copiii cu părinții. Gălina a venit prima dată cu sacul de mână plin cu mănuși decorative, apoi, rușinată, și-a schimbat rujul cu o basma și a pus mâna pe greblă. A învățat să nu judece și să muncească.

La finalul verii, sub soarele blând, am stat toți la masă, lângă grădină. Roșiile erau pline, castraveții crocănți. Dinu m-a luat de mână. Gălina a privit cu ochii mari și, pentru prima oară, m-a numit pe nume, nu „copilă”, ci „Elena” — cu respect.

Când s-a rupt coșul de roșii, toți am râs și am plâns în același timp. Am înțeles că o casă nu se dă pe nimic: se clădește cu mâini, cu vorbe, cu prețuri plătite, dar mai ales cu inimi. În ziua aceea, în curtea noastră de la țară, eu nu am cedat. Am cerut să fiu văzută. Și am fost.