PROPRIETARUL UNUI RESTAURANT DESCOPERĂ CĂ O ÎNGRIJITOARE STRÂNGE RESTURILE PENTRU COPIII EI

PROPRIETARUL UNUI RESTAURANT SE ÎNFURIE CÂND DESCOPERĂ CĂ UNA DINTRE FEMEILE DE SERVICIU IA RESTURILE DIN FARFURII PENTRU COPIII EI

Gheorghe Călinescu era mândrul proprietar al unuia dintre cele mai prestigioase și cunoscute restaurante din București, „Ceaunul cu Pește”. Gheorghe moștenise localul de la tatăl său, care îl moștenise, la rândul său, de la bunicul său.

Deși Gheorghe avea un manager extrem de eficient, pe nume Costin Farcaș, continua să-și supravegheze atent afacerea, apărând adesea la ore neobișnuite, când angajații nu se așteptau. Așa a descoperit că una dintre femeile de serviciu de noapte, Consuela Rusu, ducea acasă mâncarea rămasă.

Bucătăria se închide, de obicei, la ora 22:30, moment în care echipa de curățenie preia controlul. Bucătarii și ajutoarele lor pleacă spre odihna binemeritată, lăsând stațiile de lucru impecabile.

Trei angajați se ocupă de strângerea paharelor, farfuriilor și tacâmurilor murdare, pe care le pun în mașinile industriale de spălat vase. Dimineața, personalul găsește totul strălucitor.

Într-o noapte, la ora 1:00, Gheorghe a intrat în restaurant și a traversat bucătăria spre spate, dorind să verifice colecția sa prețioasă de vinuri, pentru care „Ceaunul cu Pește” era renumit.

Pe drum, a zărit o femeie care răzuia resturile de friptură de pe o farfurie într-o pungă de plastic legată la brâu, sub șorțul ei. După ce a terminat, a clătit atent vasul și l-a pus în mașina de spălat.

A luat următoarea farfurie și a făcut același lucru. De data aceasta, resturile erau aproape o porție întreagă de Pui Kiev. Gheorghe s-a dat înapoi și a privit. Femeia părea să aibă cam 45 de ani, cu un chip slab și tras.

Era Consuela Rusu, o femeie tăcută care se alăturase de curând echipei de curățenie. Gheorghe auzise doar că i se spunea „Rusu”, dar acum o vedea pentru prima dată. În timp ce lucra, fredona încet pentru ea însăși.

„Rusu!” Gheorghe tresări la auzul tonului ascuțit al managerului său, Costin Farcaș. „Închide gura și lasă furtul! Trebuie să închidem!”

Femeia s-a înroșit, a plecat capul și a închis ușa mașinii de spălat. A turnat detergentul, a pornit motorul de oțel care s-a pus pe bâzâit, apoi a fugit spre vestiar, în timp ce o altă femeie a început să curețe podeaua bucătăriei.

Gheorghe, care se ținuse bine ascuns, a ieșit pe furiș și a așteptat la umbră lângă ușa din spate. Curând, cele trei femei de serviciu au ieșit, urmate de Farcaș, care mormăia nemulțumit.

Consuela și-a strâns haina subțire în jurul trupului și a pornit pe o alee întunecoasă și îngustă, iar Gheorghe a urmat-o. După trei străzi, a deschis o ușă și a dispărut într-o clădire industrială.

Gheorghe a încruntat sprâncenele când a citit plăcuța de la intrare: „CLĂDIRE CONDAMNATĂ”. Asta însemna că fostul spațiu industrial era declarat nesigur. Ce căuta femeia acolo?

Gheorghe a deschis ușa și a intrat. A urmat sunetele unor voci și lumina slabă până a ajuns într-un birou administrativ cu pereți de sticlă.

Pereții erau încă întregi, iar în interior, Gheorghe o zări pe Consuela Rusu alături de patru copii de vârste diferite. Ea scotea cu grijă mai multe pungi de plastic din geantă și le așeza pe o masă.

Apoi a început să împartă resturile de mâncare în farfurii și le-a oferit copiilor. Deci Consuela lua resturile din farfuriile murdare ale clienților și își hrănea copiii cu ele.

Gheorghe era uluit. Cum se putea întâmpla așa ceva în restaurantul lui? Trebuia să pună capăt situației. A plecat în liniște, fără ca femeia sau copiii să-l observe.

A doua zi, când personalul restaurantului a venit să se pregătească pentru aglomerația de seară, Gheorghe era deja acolo.

„Farcaș,” a strigat. „Vino puțin, vreau să vorbim.”

Farcaș l-a urmat în birou. „Domnule Călinescu,” l-a întâmpinat cu un zâmbet lingușitor. „Ce surpriză plăcută!”

„Rămâne de văzut,” i-a răspuns Gheorghe rece. „Sunt câteva lucruri care se întâmplă în restaurant și care nu-mi plac, Farcaș.”

Farcaș s-a încruntat. „Tot ce vă nemulțumește… spuneți-mi, și voi rezolva imediat.”

„Am fost aseară aici, la ora închiderii, și am văzut o femeie care strângea resturile de pe farfurii și le lua acasă — probabil pentru a le mânca.”

Farcaș a părut șocat. „Serios? Nu știam…”

„Ba da, știai,” a izbucnit Gheorghe. „Te-am auzit vorbind cu ea.”

„Domnule,” s-a smiorcăit Farcaș. „Vă jur că…”

„Am dat dispoziții clare ca mâncarea rămasă și ingredientele din bucătărie să fie donate unui adăpost,” a spus Gheorghe. „Și tu știai asta. Știai și că una dintre angajate trăiește din resturile de pe farfuriile murdare?”

„Păi…” Farcaș și-a dres glasul. „Da, dar am vrut să opresc asta! E femeia asta — Rusu? Am angajat-o temporar. E imigrantă, știți cum sunt!”

„Da,” i-a răspuns Gheorghe rece. „Știu cum sunt. Disperați, dispuși să muncească pe nimic, uneori înfometați. Știu cum sunt, Farcaș. Pentru că și bunicul meu a fost imigrant.”

„Domnule,” a bolborosit Farcaș, „vă rog, vă asigur că…”

„Presupun că i-ai oferit doamnei Rusu un salariu mult mai mic decât cel bugetat pentru postul ei și ai băgat restul în buzunar,” l-a acuzat Gheorghe, iar Farcaș s-a înroșit ca sfecla.

„Ești concediat, Farcaș. Ai exploatat femeile acestea disperate, le-ai forțat să-și hrănească copiii cu resturi,” a tunat Gheorghe. „Dar s-a terminat!”

Apoi a chemat-o pe Consuela Rusu. „Doamnă Rusu?” a întrebat-o cu blândețe pe femeia speriată.

„Da,” a șoptit ea.

„Știu că ați dus acasă resturi pentru copiii dumneavoastră, și vreau să vă spun că s-a terminat,” i-a spus Gheorghe.

„Vă rog, domnule,” a spus Consuela cu demnitate. „Nu mă concediați. N-am pe nimeni, și am nevoie de mâncare… Banii nu ajung.”

„Știu,” a spus Gheorghe blând. „Tocmai de aceea veți primi o mărire de salariu și un contract de muncă.”

Consuela l-a privit uluită, cu gura întredeschisă. „O mărire?”

„Și,” a adăugat Gheorghe, „bunicul meu a cumpărat tot acest imobil, iar în spate e un apartament mic pe care îl foloseam pentru depozitare. Am cerut să fie golit și curățat.

„E mic, dar mai bun decât o clădire abandonată. Are electricitate, apă caldă și rece. Dumneavoastră și copiii dumneavoastră vă mutați acolo astăzi. Și fără resturi — primiți mâncare adevărată!”

Consuela plângea. „De ce faceți asta?” a șoptit. „De ce ne ajutați?”

„Pentru că,” i-a răspuns Gheorghe cu blândețe, „cu mulți ani în urmă, bunicul meu a venit în acest oraș, în această țară, doar cu visele lui, și cineva l-a ajutat. Eu fac același lucru pentru dumneavoastră.”

„Poate într-o zi, dumneavoastră sau unul dintre nepoții dumneavoastră veți da și voi o mână de ajutor altcuiva. Asta, doamnă Rusu,” a zâmbit Gheorghe, „este adevăratul vis românesc.”

Din acea zi, viața Consuelei a început să se schimbe. Cu un venit stabil și un loc sigur unde să trăiască, copiii ei au început să meargă regulat la școală, să aibă mese calde în fiecare seară și chiar să zâmbească mai des.

Micul apartament, deși modest, a devenit un cămin plin de râsete și speranță. Consuela a continuat să muncească din greu în restaurant, acum cu mândrie și demnitate, știind că eforturile ei le ofereau copiilor viitorul pe care îl meritau.