Nu vreau să te văd la aniversarea propriului tău fiu!

Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Cuvintele soacrei i-au răsunat în cap ca o lovitură. Inima i s-a strâns, iar în piept simțea cum urcă o căldură dureroasă.

— Nu aveți dreptul să aduceți asta în discuție, — a spus ea cu voce tremurată. — E mama mea, nu cer nimănui nimic.

Valentina a zâmbit rece, satisfăcută de efectul vorbelor sale.
— Desigur, dar crezi că fiul meu o să fie încântat să afle că femeia lui își ajută familia cu banii din casa lui?

Ioana a simțit cum lacrimile i se urcă în ochi, dar s-a abținut. N-o mai durea doar nedreptatea, ci disprețul acela veninos care părea să-i taie respirația.

— Eu și Ștefan împărțim totul, — a spus ea încet. — El știe.

Soacra a ridicat o sprânceană.
— Așa crezi tu. Bărbații spun multe ca să nu se certe. Dar crede-mă, când o să afle cât îi „dăruiești” mamei tale, o să-și schimbe tonul.

S-a ridicat brusc, și-a netezit sacoul și s-a îndreptat spre ușă.
— Nu uita ce ți-am spus. Ar fi mai bine pentru toată lumea dacă n-ai veni.

Ușa s-a trântit în urma ei, iar liniștea grea care a urmat a fost aproape insuportabilă. Ioana a rămas în picioare în mijlocul sufrageriei, ținându-se de spătarul canapelei.

În minte i se derulau imagini din anii de început — cum îl cunoscuse pe Ștefan la fabrica de mobilă, cum se îndrăgostiseră, cum își cumpăraseră primul apartament cu rate grele, dar cu speranță.

Știa că n-a fost niciodată „pe placul” Valentinei. Pentru soacră, Ioana era doar o fată simplă din provincie, fără pedigree, fără „strălucire”. Dar niciodată nu-și imaginase că disprețul ei va merge atât de departe.

A stat mult în tăcere, apoi s-a așezat la masă și și-a sprijinit capul în mâini. Deasupra ardea lumina slabă a lustrei, iar borșul de pe aragaz fierbea în tăcere, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când s-a întors Ștefan acasă, ea zâmbea. Nu i-a spus nimic. Nu voia ceartă. Doar i-a pus farfuria în față și l-a privit cum mănâncă.
— E bun, ca de obicei, — a zis el, mulțumit. — Parcă ai pus mai multă dragoste azi.

Ioana a zâmbit din nou, dar în sufletul ei se aduna o hotărâre. Nu o să se lase umilită. Nu o să-i mai permită nimănui să-i răpească demnitatea.

Zilele următoare le-a petrecut pregătind în tăcere totul pentru aniversare. Rochia, tortul, cadoul. Când a venit ziua cea mare, s-a îmbrăcat și a plecat fără să se uite în oglindă de prea multe ori. Nu pentru a impresiona. Ci pentru a arăta că nu mai poate fi călcată în picioare.

Când a intrat în restaurant, privirile s-au întors spre ea. Inclusiv cea a soacrei.
Ioana purta o rochie simplă, albastră, dar pe chipul ei se citea o liniște și o siguranță care nu se cumpără cu bani.

Ștefan s-a ridicat imediat, a venit spre ea și a sărutat-o în fața tuturor.
— Mă bucur că ai venit, iubito, — i-a șoptit. — Fără tine, ziua asta n-ar fi avut sens.

Valentina a rămas nemișcată. Toată aroganța i s-a topit din priviri.

Seara a trecut ca un vis. Ioana nu a spus nimic, nu a căutat răzbunare. A zâmbit, a dansat și a plecat ultima. Dar când s-a uitat în ochii soțului ei, a înțeles că adevărata victorie era acolo — în iubirea lui sinceră, care n-avea nevoie de aprobarea nimănui.

Uneori, demnitatea nu se câștigă prin ceartă, ci prin tăcere și curaj. Iar în acea noapte, Ioana a știut că, pentru prima dată, nu-i mai era rușine — nici de sine, nici de viața ei.