Nora mea și-a uitat telefonul la mine acasă.

Raluca a intrat în bucătărie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A zâmbit, a aruncat o privire prin jur, apoi s-a aplecat să-și caute geanta. Eu o priveam cum își mișca mâinile, cum își răsucea părul pe deget, cum se uita pe furiș spre ceas. Nu era prima dată când o vedeam grăbită. Dar acum știam de ce.

Am închis ușa încet, încercând să-mi domolesc tremurul din mâini. Înăuntru însă, sângele îmi clocotea. Tot ce crezusem că știu despre soțul meu, despre familia mea, se destrăma ca o pânză veche.

— Ți-a fost dor de Mihai? am întrebat, încercând să par calmă.
— Da, sigur, a spus ea, zâmbind scurt. Pleacă mai târziu de la birou azi.

Mințea. O simțeam. Îi cunoșteam vocea mai bine decât și-o cunoștea ea.

După ce a plecat, am închis ușa și am răsuflat adânc. M-am așezat pe scaunul lui Haralambie, cel de la fereastră. Mi-am amintit serile în care stăteam acolo amândoi, cu ceaiul între palme, vorbind despre viață, despre copii, despre liniște. Ce ironie amară — liniștea asta fusese o minciună.

Am scos telefonul din buzunar și am făcut poze la fiecare conversație. Fiecare cuvânt, fiecare emoticon, fiecare dată. Am trimis totul pe adresa mea de e-mail. Apoi am șters urmele.

Seara, când Mihai s-a întors acasă, i-am pus farfuria de mâncare pe masă, ca de obicei. Mi-a zâmbit și m-a întrebat cum mă simt. I-am răspuns doar:
— Mai bine, dragul meu. Am început să văd lucrurile mai clar.

El a râs, fără să bănuiască nimic. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam milă. Voiam dreptate.

Zilele următoare am jucat teatru. Am fost bătrânica drăguță care face plăcinte și ascultă povești. Dar în spatele fiecărui zâmbet, planul meu prindea formă.

Am început să caut prin vechile acte ale lui Haralambie, prin notițele lui, prin hârtiile lăsate în birou. Și am descoperit ceva ce nu mă așteptam să găsesc: o hârtie cu datorie de peste 200.000 de lei, semnată cu câteva luni înainte să moară. Beneficiarul? O firmă la care lucra Raluca.

Atunci am înțeles totul. El o ajutase. Poate prea mult. Poate prea des. Poate prea intim.

Mă durea până în oase, dar în același timp simțeam o forță nouă în mine. Nu mai eram femeia care plângea la cimitir în fiecare duminică. Eram femeia care urma să scoată adevărul la lumină, cu orice preț.

Am făcut o copie a documentului și am mers la avocatul familiei. L-am rugat să-l verifice, fără să dea nume. În câteva zile, am primit confirmarea: semnătura era autentică. Haralambie transferase banii în contul personal al Ralucăi.

În noaptea următoare, am visat că Haralambie stătea la marginea patului, tăcut, cu ochii plini de regret. M-am trezit plângând, dar nu de durere. Plângeam de hotărâre.

Când Raluca a venit din nou la mine, am așteptat momentul potrivit. A băut o cafea, s-a uitat prin casă, a încercat să pară liniștită. Apoi am scos telefonul din buzunar și i l-am întins.

— Ți-am găsit telefonul, draga mea, i-am spus calm.
Ochii ei s-au mărit, dar a zâmbit repede.
— Mulțumesc, mamă-soacră, zise ea, forțând o voce dulce.

Am zâmbit și eu.
— Știi, Raluca, Haralambie spunea mereu că adevărul nu moare niciodată. Doar așteaptă momentul potrivit să iasă la suprafață.

A înghețat. Am văzut cum i s-a schimbat privirea. Pentru prima dată, tăcerea a fost de partea mea.

În ziua aceea, am simțit că am îngropat cu adevărat trecutul. Nu în cimitir, ci în mine. Și din cenușa acelei dureri s-a născut altceva — o liniște adevărată, nu cea falsă pe care o trăisem ani de zile.

Pentru că uneori, ca să-ți recapeți viața, trebuie mai întâi să o arzi până la temelie.