În prima noapte de după nuntă, a trebuit să-i cedez patul soacrei mele, care era beată

Pe cearceaf erau pete mari de sânge. Am simțit cum mi se taie picioarele și o căldură ciudată mi-a urcat în gât. M-am uitat spre soacra mea — dormea adânc, cu părul ciufulit și gura întredeschisă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Soțul s-a ridicat brusc, s-a apropiat de pat și, văzând același lucru, a încremenit și el.

— Ce s-a întâmplat aici? — a murmurat, cu o voce abia auzită.

M-am uitat în jur, sperând să găsesc o explicație. Dar totul era clar: vinul, oboseala, emoțiile… și, probabil, ceva ce nu prevăzuse nimeni.

Am tras adânc aer în piept. În loc să țip, mi-a venit să plâng. Nu pentru cearceaf, nu pentru patul stricat, ci pentru începutul ăsta urât al unei vieți pe care mi-o imaginasem altfel.

— Hai, du-te și odihnește-te puțin, — mi-a spus el, încercând să-și stăpânească vocea. — Mă ocup eu.

Dar nu m-am putut mișca. Îl vedeam pe bărbatul cu care abia mă căsătorisem, în timp ce aduna rușinat cearceaful pătat și-l împăturea cu grijă, ca să nu vadă nimeni.

În acea clipă am înțeles că viața de familie nu e ca în filme. Că uneori începe nu cu fluturi și muzică, ci cu lacrimi și jenă.

După câteva ore, soacra s-a trezit. Nu-și amintea nimic. Când a văzut privirile noastre, a întrebat cu o inocență copilărească:

— Ce s-a întâmplat? De ce vă uitați așa la mine?

Soțul a tăcut. Eu am întors capul. N-am putut spune nimic.

Am plecat în bucătărie, mi-am făcut o cafea tare și am stat pe scaun mult timp, privind prin geam. În curte, florile de la nuntă încă mai erau aruncate ici-colo. Petale ofilite, baloane sparte și o liniște grea.

În acea dimineață am simțit că ceva s-a frânt între noi. Nu din vina lui, ci pentru că am înțeles cât de diferit vedeam lucrurile. Eu voiam o familie bazată pe respect și limite, iar el încă era băiatul mamei lui.

Zilele au trecut, dar imaginea cearceafului pătat nu-mi ieșea din minte. De fiecare dată când o vedeam pe soacră, simțeam un nod în stomac. Încercam să-mi spun că trebuie să trec peste, că nu a fost intenționat, dar rana rămânea.

Până într-o seară, când, după o ceartă mică, el a spus ceva care m-a făcut să îngheț:

— Tu n-o să înțelegi niciodată… mama e singura care m-a avut cu adevărat la inimă!

Atunci am știut că nu mai are rost să lupt. Am tăcut, mi-am luat geaca și am ieșit în ploaie.

Am mers pe străduțele goale, fără umbrelă, fără direcție. Simțeam frigul, dar în același timp, o liniște ciudată. Parcă toate iluziile mele se topeau, lăsând loc unei femei noi — mai puternice, mai conștiente de ce merită.

Când m-am întors acasă, el dormea. M-am uitat la el o clipă, apoi am început să-mi strâng lucrurile. Nu cu furie, ci cu o pace grea, ca atunci când știi că ai luat decizia corectă.

Dimineața, pe masă, am lăsat o singură hârtie cu câteva cuvinte:
„Mulțumesc pentru lecție. Dar eu am nevoie de un început curat.”

Am ieșit din casă și, pentru prima dată, am simțit că respir cu adevărat.
Pentru că uneori, adevărata noapte de nuntă începe abia atunci când înveți să dormi liniștit — singur, dar împăcat.