Și când ai de gând să treci apartamentul pe numele cumnatei tale?

Xenia simțea cum aerul parcă se subția. Fata stătea în fața ei, firavă, cu umerii strânși, de parcă aștepta să fie certată. Era o vulnerabilitate atât de sinceră, încât furia care îi clocotea Xeniei în sânge se ciobi puțin.

— Intră, — spuse ea în cele din urmă, deschizând ușa.

Maria păși timid, ca și cum îi era teamă să nu lase urme. Se uită în jur, contemplând apartamentul cu o atenție ciudată, aproape dureroasă, ca și cum fiecare obiect era o dovadă că ea nu aparținea acelui loc.

Xenia puse ceainicul la fiert și, până pregătea două căni, liniștea se așternu ca o pătură groasă între ele.

— Spune-mi ce s-a întâmplat, de fapt, — rosti Xenia în cele din urmă.

Maria oftă, iar oftatul acela avea greutatea anilor.

— Mama… nu mă lasă în pace. De un an îmi tot spune că, fără un acoperiș al meu, n-o să mă ia nimeni în serios, că-s o „ratată”, că nu-s bună de nimic. Că tu ai două apartamente și că e normal să-mi dai unul. Și azi… azi a început să plângă, să urle… și m-a trimis la tine.

Xenia simți un amestec ciudat de milă și revoltă. O privea pe fată, ușor aplecată, cu mâinile frământate la piept, de parcă încerca să se micșoreze.

— Maria, — spuse Xenia blând, — eu nu pot să dau apartamentul meu. Nu pentru că nu vreau să ajut. Dar pentru că e singurul lucru care e al meu. Cu adevărat al meu.

Maria clătină din cap.

— Știu… știu că nu e drept să cer așa ceva. Dar mama… mama m-a crescut cu ideea că Oleg o să aibă o soție care o să mă ajute. Care o să cumpărăm împreună o casă mare, să fim toți la un loc. Că familia trebuie să țină aproape. Iar când Oleg s-a mutat la tine, mama a simțit că l-a pierdut.

Xenia simți cum ceva rece i se așază în stomac.

— Asta nu e familie, Maria. Asta e posesivitate.

Fata se uită la ea cu ochii umeziți.

— Știu. Dar cum să-i explici unei mame care n-a iubit altceva în viață decât copiii ei? Ea n-are nimic al ei. Doar pe noi.

Cuvintele acelea loviră drept în inimă. Xenia își dădu seama, pentru prima dată, cât de singură trebuie să fie Galina. O femeie care își trăise toată viața prin alții, care nu avea alt scop decât să-i țină aproape.

Dar asta nu-i dădea dreptul să distrugă viața altora.

Se auziră pași pe scară. Cheia răsuci în yală. Oleg intră, obosit, cu o plasă în mână. Când o văzu pe Maria, se opri în prag.

— Ce faci aici? — întrebă el, sincer surprins.

Maria se ridică brusc, ca prinsă cu mâța-n sac.

— N-am unde să mă duc… — șopti ea.

— Ba ai, — spuse Oleg, serios. — Acasă, la mama.

Maria izbucni în plâns.

— Nu mai pot! Înțelege și tu! Ea vrea să mă transforme în ceva ce nu sunt! Mă pune să mă întorc din drum, să renunț la serviciu, să cer bani la rude, să… să mă umilesc!

Oleg clipi des, vizibil afectat. Xenia îl urmări cu atenție. În ochii lui se citea o luptă — familia în care crescuse și familia pe care o clădise acum.

— Maria, — zise el în cele din urmă, — rămâi noaptea asta la noi. Dar mâine… vom rezolva altfel. Nu putem trăi așa.

Xenia se uită la el, încercând să-i descifreze gândurile. Oleg se apropie de ea și îi apucă ușor mâna. Un gest mic, dar plin de semnificație.

— O să protejez ceea ce e al nostru, — îi șopti.

Noaptea trecu greu. Maria dormea pe canapea, iar Xenia rămase trează mult timp, gândindu-se la viitorul lor. Realiza că soacra ei nu se va opri ușor. Că liniștea lor atârna de un fir subțire.

Dimineața, Oleg plecă devreme cu Maria. Xenia rămase singură în apartament, într-o liniște apăsătoare. Se așeză pe fotoliu și privi în jur. În tot ceea ce vedea era viața ei, lupta ei, demnitatea ei.

Telefonul vibra. Un mesaj de la Oleg.

„Am rezolvat. Totul. Neapărat vorbim acasă.”

Xenia simți un val de emoție rece. Textul era scurt, prea scurt.

Când ușa se deschise, Oleg părea alt om. Mai drept, mai hotărât, cu un soi de eliberare în priviri.

Se apropie de Xenia și spuse calm:

— Am închiriat Mariei o garsonieră. Pe un an. Plătesc eu până își revine. Iar mamei i-am spus clar: Nu ne mai amestecăm viețile. Vrei să știi ce-a făcut?

Xenia înghiți în sec.

— Ce?

Oleg zâmbi scurt, amar.

— A spus că nu mai are fiu. Apoi a închis ușa.

Pentru o clipă, inima Xeniei se strânse. Știa cât de mult îl durea.

Dar Oleg continuă:

— Și totuși… mă simt liber pentru prima dată. E momentul să ne trăim viața fără ca alții să o conducă.

Xenia simți lacrimile venind. Oleg o strânse în brațe, iar pentru prima oară după mult timp, ea simți că apartamentul acela nu era doar o casă.

Era un început.

Un început în care demnitatea, dragostea și curajul nu erau negociabile.

Un început al lor.