Fiul și-a dat afară tatăl din casă la insistențele soției lui

Bărbatul a ridicat privirea, vizibil tulburat.
— Sunt… fiul lui. Aș vrea să-l văd.

Maria a rămas câteva clipe în tăcere. În mintea ei se amestecau amintiri, cuvinte nespuse și o teamă mută că liniștea pe care o găsiseră se va risipi. Totuși, i-a deschis ușa.

Nicolae stătea la masă, curățând câteva mere pentru plăcintă. Când și-a văzut fiul în prag, mâinile i-au încremenit. Cuțitul i-a alunecat, iar un firicel subțire de sânge i s-a scurs pe deget.

Valeriu s-a apropiat încet.
— Tată…

N-a știut cum să continue. Erau prea multe cuvinte înghițite de ani de tăcere, prea multe scuze care nu mai aveau putere.

— Ce cauți aici, fiule? — a spus Nicolae, fără reproș, dar cu vocea tremurândă.

— Tată, n-am venit să te cert… Am greșit. Mult. Olga… Olga a plecat. Cu copilul. Mi-a spus că sunt un ratat, că mi-am pierdut familia pentru că m-am lăsat influențat de tine… și apoi de ea.

Nicolae a rămas tăcut. Doar aerul cald din bucătărie vibra ușor, mirosind a mere și a scorțișoară.

— M-am întors la apartament, dar… totul e gol, — a continuat Valeriu. — Mi-aș dori să pot da timpul înapoi.

Maria, în tăcere, le-a pus câte o cană cu ceai fierbinte și a ieșit afară. În urmă, se auzeau doar două respirații grele și un ceas care ticăia domol pe perete.

— Fiule, viața nu se dă înapoi, — a zis Nicolae după un timp. — Dar se poate lua de la capăt. Dacă ai învățat ceva, atunci nu-i târziu.

— Dar tu… poți să mă ierți?

Nicolae a zâmbit amar.
— Iertarea nu-i un dar, e o ușurare. Te iert de mult, Valeriu. Nu pentru tine, ci pentru sufletul meu. Dar să știi… n-ai pierdut doar un tată. Ai pierdut ani pe care nu-i mai poți trăi alături de mine.

Valeriu a plecat capul. Lacrimile îi curgeau fără rușine.
— Aș vrea să-ți demonstrez că pot fi altfel…

— Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic, — i-a răspuns Nicolae. — Doar fii om.

Au rămas mult timp la masă. Când Maria s-a întors, i-a găsit râzând ușor, ca doi prieteni vechi care povesteau despre nimicuri.

În zilele care au urmat, Valeriu a început să vină tot mai des. Ajuta prin curte, repara gardul, mergea la piață. Încet, fără vorbe mari, legătura dintre tată și fiu se reînfiripa.

Într-o duminică, în timp ce toți trei mâncau la masă, Maria s-a ridicat și a spus:
— Ei, domnilor, cred că e timpul să deschidem ferestrele. A venit primăvara.

Și, într-adevăr, prin perdelele cu margarete intra un soare blând. Nicolae și-a lăsat privirea pe fiul său și a simțit că inima i se umple de o pace cum nu mai trăise de ani întregi.

— Știi ceva, Valeriu? — a spus încet. — Poate că viața ne dă uneori frig, ca să învățăm să prețuim căldura.

Fiul a zâmbit, iar Maria, cu ochii umezi, a așezat pe masă o tavă cu plăcinte aburinde.
— Atunci hai să mâncăm, căldura se ține cu oameni, nu cu sobe, — a glumit ea.

Nicolae a râs. Pentru prima dată după mulți ani, râsul lui a fost curat, adânc, plin de viață. Afară, zăpada se topea încet, iar în curte se auzea cântecul unui mierlă.

Și, în acel moment, în mica lor casă cu perdele cu margarete, totul părea din nou așa cum ar trebui să fie: simplu, omenesc și plin de speranță.