– Te înșel din prima zi a nunții noastre!

În sală s-a lăsat o liniște tăioasă. Râsetele, clinchetul paharelor, totul s-a oprit ca și cum cineva ar fi apăsat un buton invizibil.

Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji. Privirea lui Paul era fixă, ciudat de calmă. O secundă am crezut că glumește. Dar nimeni nu râdea. Nici el.

– Ce… ce ai spus? – am întrebat, simțind cum vocea mi se rupe.

El a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat greutatea acelei fraze de ani întregi.

– Am fost un laș, Liza. De la început. În ziua nunții noastre… am făcut o prostie. Și, în loc să repar, am continuat. Ani de zile.

M-am ridicat brusc, dar scaunul s-a răsturnat și zgomotul lui a răsunat în tăcerea aceea apăsătoare. Irina a încercat să se apropie, dar am făcut un pas înapoi. Nu voiam milă. Nu voiam priviri.

Am fugit afară, pe verandă. Aerul rece m-a izbit în față. Îmi simțeam inima bătând nebunește, iar lacrimile îmi încețoșau vederea. Douăzeci de ani de viață, de încredere, de iubire – spulberate într-o clipă.

Paul m-a urmat. Am auzit ușa deschizându-se încet.

– Nu trebuia să spui asta acum, – am spus printre dinți, fără să-l privesc. – Nu aici, nu în fața copiilor noștri!

– Tocmai de aceea, – a răspuns el cu o voce joasă. – Nu mai puteam trăi cu minciuna. Nu mai pot continua așa.

– Și ce vrei să fac eu cu asta, Paul? Să te iert? După douăzeci de ani?

El a tăcut. În tăcerea aceea am înțeles tot. Nu era o confesiune pentru a se elibera, era un sfârșit.

Când m-am întors înăuntru, Alina plângea. Cătălin stătea cu pumnii strânși, privindu-și tatăl ca pe un străin. Le-am făcut semn că totul e în regulă, deși nu era.

Petrecerea s-a terminat fără cuvinte. Fiecare pleca în tăcere, evitându-ne privirile.

Seara, acasă, am scos rochia albastră și am agățat-o pe umeraș. Mi se părea că o privește cu rușine, de parcă și ea ar fi aflat adevărul. M-am așezat pe marginea patului și am privit peretele gol.

A doua zi, am mers la serviciu. Am zâmbit colegelor, am aranjat cărțile pe rafturi, dar în mine era o tăcere ciudată. O tăcere care ardea.

Abia după câteva zile am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era de la el. Spunea că pleacă o vreme, că are nevoie să-și pună viața în ordine.

Am citit-o o singură dată. Apoi am rupt hârtia în bucăți mici și am aruncat-o la coș.

În ziua aceea, am înțeles ceva: uneori, adevărul nu eliberează. Doar te goleşte. Dar din golul acela poți renaște.

Am luat o foaie curată și am început să scriu. Nu despre el, ci despre mine. Despre cum înveți să respiri din nou după ce ți se sfărâmă lumea. Despre cum, oricât de adâncă ar fi rana, tot ajungi să te ridici.

Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că respir cu adevărat.