Telefonul lui Andrei era cu fața în jos. Marina s-a întins să-i oprească alarma

Telefonul tău sună continuu.

El s-a mișcat brusc, a apucat telefonul, s-a uitat pe ecran. Marina urmărea în oglinda dulapului cum i se schimbă expresia. O clipă de panică. O privire rapidă spre ea. Un zâmbet relaxat.

— A, e… alarma de la birou iarăși. Violeta era de serviciu.

Violeta. Prietena ei de cincisprezece ani. Nașa fiului lor. Cea care ieri confunda detaliile aniversării, deși le discutaseră de o sută de ori.

— Înțeleg, — Marina s-a întors spre fereastră. — Să-ți fac o cafea?

— Te rog.

În bucătărie a pornit aparatul de cafea și a privit jetul subțire de espresso. Avea un singur gând: nu se poate. Nu Violeta. Nu Andrei. Doar o coincidență. Alarma. Bineînțeles, alarma.

Telefonul a vibrat. SMS de la Violeta: „Salut! Cum e starea de spirit înainte de ziua cea mare? Ridic florile la 12, cum am stabilit”.

Marina a tastat răspunsul: „Mulțumesc! Ce-a fost cu alarma azi-noapte?”

Trei minute. Violeta tastează. Șterge. Tastează din nou.

„Ce alarmă?”

Cafeaua a dat pe dinafară din ceașcă.

Aniversarea propriei companii — e ca o nuntă, doar că mai rău. La nuntă te îngrijorezi doar pentru tine. Aici — pentru două sute de oameni, inclusiv investitori din Germania.

Marina verifica lista din carnețel. Bifă lângă fiecare punct, în afară de unul. „Videoclipul despre companie — Andrei îl montează.”

— Marina, am vorbit cu florarii, — Violeta a intrat în birou fără să bată. Ca de obicei. — Trandafirii albi îi înlocuiesc cu crem, nu mai aveau suficienți. E ok?

— E ok.

Marina se uita la prietena ei. Ruj nou. Prea strident pentru birou. Și bluza… Marina își amintea perfect acea bluză. Violeta o cumpărase anul trecut și spusese: „O să-i placă soțului”. Doar că Violeta nu avea soț.

— Ce-ai pățit? — Violeta s-a așezat pe marginea biroului. Atât de aproape, încât Marina i-a simțit parfumul. Parfum nou. Scump.

— Sunt doar obosită. Au mai rămas trei zile.

— Hai, nu fi așa! Tu ai totul sub control. Ești un geniu al organizării. — Violeta a bătut-o ușor pe umăr. — Apropo, Andrei e aproape gata cu videoclipul?

— Aproape.

— Ai un soț minunat. Mi-ar prinde și mie bine unul ca el.

Un fior rece i-a trecut prin stomac. Marina a zâmbit:

— Violeta, poți să treci pe la bancă? Să scoți bani pentru bacșișurile ospătarilor.

— Sigur! Cât?

— Treizeci de mii. Știi PIN-ul.

Violeta a dat din cap și a ieșit zâmbind. Marina a așteptat cinci minute și a format un număr.

— Serviciul de securitate bancară? Aș vrea să blochez temporar cardul. Da, suspiciune de fraudă.

Detectivul nu era ca în filme. Fără pardesiu sau pălărie. Un tip obișnuit, în blugi, părea mai mult IT-ist.

— Două zile pentru tot, — a spus el, uitându-se la pozele din telefonul ei. — Onorariul — cincizeci de mii. Jumătate acum.

— Și dacă nu reușiți?

— Reușesc. Am team building sâmbătă, n-am timp de tărăgănat.

Marina i-a dat banii. Bancnotele noi foșneau, la fel ca planurile ei de viitor.

— Și încă ceva, — a spus detectivul băgând banii în rucsac. — Sigur vreți să știți?

— Da.

— Uneori oamenii cred că vor. Apoi regretă.

— Eu nu sunt dintre ei.

El a dat din cap:

— Bine. Mâine seară trimit prima parte.

Marina a ieșit din cafenea. În parcare era mașina Violetei. Goală. Marina a trecut pe lângă ea și a văzut pe bancheta din spate un sacou bărbătesc. Gri cu dungi. Andrei avea unul exact la fel.

Sau poate chiar era al lui Andrei.

— Mamă, ești cam ciudată, — spunea Costel în timp ce împungea mâncarea cu furculița. — Iar e nasoală.

— Mănâncă ce ți se dă.

— Tată, zi-i tu ceva!

Andrei a ridicat ochii din telefon:

— Marina, chiar ai pus cam multă sare.

— Scuze. Eram cu gândurile aiurea.

— La aniversare? — a lăsat telefonul deoparte. Cu fața în jos. Ca dimineață. — Uite, mâine stau până târziu. Termin videoclipul, vreau să iasă wow.

— Cu Violeta o să-l termini?

Liniște. Costel s-a oprit din mestecat. Andrei a clipit:

— Ce treabă are Violeta?

— Ea te ajută cu organizarea. Poate te ajută și cu video-ul.

— A, nu. Mă descurc singur. — A luat iar telefonul. — Costel, termină de mâncat și treci la teme.

Marina spăla vasele. Farfurie. Încă o farfurie. Furculiță. Cuțit. Poți tăia cu un cuțit nu doar carnea, ci și soarta? Gânduri prostești.

Telefonul a pârâit. SMS de la detectiv: „Mâine la 15:00, cafeneaua de pe Strada Sădovei”.

Din camera lui Costel se auzea cum șoptește — învăța o poezie. Despre toamnă. Despre cum totul moare. Marina s-a șters pe mâini și s-a dus să-l ajute. O mamă normală, într-o seară normală.

— La bancă au zis că cineva a încercat să scoată bani de pe cardul blocat, — Marina amesteca zahărul în cafea. Lent. Calm.

Violeta s-a încordat:

— A, eu… cred că am tastat codul greșit. Știi doar că am probleme cu cifrele.

— Știu. Tocmai de-aia m-a mirat. Codul ăla îl știi pe de rost.

— M-am stresat cu aniversarea.

— Înțeleg.

Marina a sorbit din cafea. Violeta se foi neliniștită pe scaun. Apoi s-a ridicat brusc:

— Trebuie să fug. Florile!

— Sigur. Fugi.

După ce ușa s-a închis, Marina a luat telefonul. A deschis Instagramul Violetei. Ultima poză — acum două ore. Un selfie din mașină. Descriere: „Mă pregătesc de o zi importantă”. În oglinda retrovizoare se vedea o mână de bărbat pe volan. Ceas la mână. Un ceas elvețian, pe care Marina i-l făcuse cadou lui Andrei de Revelionul trecut.

Cafeneaua de pe Strada Sădovei era aproape goală. Detectivul bea un americano și răsfoia o tabletă.

— Luați loc. Începem cu veștile bune sau cu cele proaste?

— Începem cu veștile proaste, — a spus Marina, așezându-se. — Vreau să știu tot.

Detectivul a dat din cap, a glisat câteva imagini pe tabletă și i-a arătat una. Era o fotografie făcută în seara trecută, într-o parcare subterană. Andrei. Violeta. Se sărutau. Nu pe fugă. Nu din greșeală. Lungi, adânci, cu mâinile încolăcite ca două fire de curent electric topindu-se.

Marina a simțit cum stomacul i se contractă. Dar nu a plâns. Doar a clipit.

— Următoarea, — a zis scurt.

— Asta e de azi-dimineață, — a continuat detectivul. — Intrau împreună într-un apartament de închiriat, în spatele halei industriale de pe Calea Fabricii. El avea un ghiozdan cu eticheta firmei tale. Ea ținea o pungă cu mâncare.

— Au stat mult?

— Două ore. Au ieșit râzând. S-au urcat în aceeași mașină. A lui.

— Iar el mi-a zis că lucrează la video…

— Acum partea bună, — a spus detectivul și a scos un stick USB. — Aici e tot. Poze, filmări, chiar și o înregistrare audio. Dacă vrei să-l distrugi, ai tot ce-ți trebuie.

Marina l-a luat. Stickul era mic, negru, rece. Ca adevărul.

— Vreau să-l distrug, dar nu așa, — a spus ea, calmă. — O s-o fac la petrecere. În fața tuturor.

Detectivul a zâmbit scurt:

— Doamnă, o să fie un spectacol.

---

Trei zile mai târziu.

Petrecerea era în toi. Lumini, aplauze, toasturi. Marina urca pe scenă, în aplauze, cu o eleganță rece. Părul prins perfect, rochia albă ca o declarație de război.

— Dragi colegi, — a spus ea, — înainte să începem filmul aniversar, aș vrea să vă arăt ceva special. Un videoclip-surpriză montat de soțul meu. Cu ajutorul prietenei mele cele mai bune.

S-a făcut liniște.

A apăsat play.

Pe ecran au apărut Andrei și Violeta. Întâi râzând. Apoi sărutându-se. Apoi intrând în apartament. O înregistrare cu Violeta șoptind: „Abia aștept să plece în Germania, să fim doar noi”.

Următoarele minute au fost mute. Fețele invitaților vorbeau în locul sunetului.

Când ecranul s-a stins, Marina a ridicat microfonul:

— Acum, să ciocnim un pahar. Pentru curaj. Și pentru un nou început.

Apoi s-a întors, și-a luat fiul de mână și a ieșit din sală. Sub privirile tuturor. Inclusiv ale lui Andrei, care nu mai avea nimic de spus.