„Lasă-mă să mă joc cu fiica ta și o voi face să meargă!”

„Doar un copil…”, a repetat Gabriel în gând, simțind cum lacrimile îi urcă în ochi. Se uită la Lara, care îl privea tăcută, cu buzele palide. Vântul adia printre frunzele din grădină, iar mirosul de trandafiri amestecat cu cel de medicamente îi dădea o senzație ciudată de nedreptate.

„Domnule, vă rog… doar un minut, atât vă cer”, a mai spus el, cu vocea tremurândă. „Dacă nu reușesc, n-o să mai vin niciodată aici.”

Privirea lui sinceră, curajul din glas și tremurul mâinilor murdare au făcut ca inima lui Călin să se înmoaie. A oftat adânc, privind spre cer, ca și cum ar fi cerut un semn. Apoi a făcut un pas înapoi.

„Bine… un minut”, a spus încet.

Gabriel s-a apropiat de Lara cu pași timizi. Se așeză în genunchi în fața ei și îi zâmbi. „Ți-am spus eu că n-o să te las niciodată singură, nu?”

Fetița l-a privit cu lacrimi în ochi. „Mi-e frică, Gabi. Doctorii spun că fără pastile o să mă doară mai tare.”

„Știu”, i-a răspuns el blând, atingându-i mâna rece. „Dar vreau doar să încerc ceva. Ai încredere în mine.”

Apoi băiatul s-a ridicat și i-a cerut lui Călin o sticlă cu apă. Bărbatul, neîncrezător, i-a întins una de pe măsuța din apropiere. Gabriel a privit cutia de medicamente din mâinile Larei și a observat ceva ciudat.

Pe etichetă, într-un colț mic, scria un ingredient pe care îl mai văzuse undeva. Se întunecase la față. „Domnule, aceste pastile… de unde le-ați cumpărat?”

„De la o farmacie privată din București, mi le-a recomandat un specialist. Sunt foarte scumpe, dar sunt singurele care îi ameliorează durerea.”

Gabriel a clătinat din cap. „Nu, domnule. Pastilele astea o fac să nu mai simtă durerea, dar îi slăbesc mușchii. Am văzut un om care le lua și abia se mai putea ridica din pat. Nu e boală ce are ea… e reacția la pastile!”

Călin a rămas împietrit. Fața i s-a albit complet. A luat cutia și a început să citească atent eticheta. Mâinile îi tremurau. „Doamne… cum n-am observat asta până acum?”

Lara îl privea speriată, iar Gabriel, cu ochii plini de lacrimi, a continuat: „Lăsați-o câteva zile fără ele, domnule. O să vedeți. Corpul ei are nevoie de odihnă, nu de chimicale.”

Tatăl a căzut în genunchi în fața lor. Lacrimile îi curgeau fără oprire. „Un copil al străzii… și totuși a văzut ce nici medicii n-au văzut.”

Au trecut trei zile. Lara a început să zâmbească din nou. Picioarele ei, odinioară rigide, au prins putere. Gabriel venea zilnic, cu flori de câmp și povești amuzante. Într-o dimineață, în timp ce Călin o privea din verandă, fetița s-a ridicat încet din scaun, tremurând.

„Tată… uită-te!”, a strigat ea.

Călin a alergat spre ea, iar Gabriel o sprijinea cu grijă. Lacrimile s-au transformat în râsete. Fetița a făcut primii pași, nesiguri, dar adevărați.

Călin l-a îmbrățișat pe Gabriel. „Mi-ai dat înapoi ce credeam că am pierdut pentru totdeauna.”

Băiatul a zâmbit timid. „N-am făcut decât s-o las să creadă din nou că poate. Restul a făcut inima ei.”

De atunci, Gabriel nu a mai fost un copil al străzii. Călin i-a oferit o casă, o cameră mică lângă grădină, unde se auzeau râsetele Larei în fiecare zi.

Și oricine trecea pe acolo spunea că nu există bogăție mai mare decât aceea de a avea un copil care știe să iubească fără să ceară nimic în schimb.