— Doamnă, spuneți-mi, a plecat deja autobuzul? — la stație a alergat un bărbat gâfâind

Larisa a rămas o clipă pe gânduri. Nici ea nu știa exact ce aștepta. Poate un semn. Poate pe cineva. Poate doar să simtă că încă există.

— Nu știu… — a spus încet. — Poate… nimic.

Nea Mitică nu a mai întrebat nimic. Și-a luat geanta, s-a ridicat și a mers după ea, fără grabă, ca și cum ar fi făcut asta de o viață.

Blocul era vechi, cu scara luminată slab. Larisa a deschis ușa, iar mirosul familiar de detergent și liniște i-a întâmpinat.

— Intră, — a spus ea scurt.

El s-a descălțat cu grijă, aproape timid, și a rămas în prag.

— Curat la tine… — a murmurat.

— Normal că e curat, — a răspuns ea, dar fără asprime.

I-a făcut un ceai proaspăt, deși abia băuseră. Din obișnuință. Din nevoie. Din dorința de a face ceva pentru cineva.

Au stat la masă în bucătărie. Tăcerea nu era apăsătoare. Era… caldă.

— De când n-ai mai stat așa… cu cineva? — a întrebat el, privind în cană.

Larisa a ridicat din umeri.

— Nici nu mai țin minte.

Nea Mitică a dat din cap, ca și cum înțelegea prea bine.

Au mai vorbit puțin. Despre nimicuri. Despre vreme. Despre prețuri. Despre viață.

La un moment dat, el a căscat.

— Îți fac patul în sufragerie, — a spus ea.

— Nu trebuia să te deranjezi…

— Nu mă deranjează.

În acea noapte, Larisa nu a dormit imediat. Stătea în pat și asculta liniștea. Dar nu mai era aceeași liniște ca înainte. Nu mai era goală.

Dimineața, s-a trezit devreme, din reflex. A mers în bucătărie — și a zâmbit fără să vrea.

Nea Mitică deja făcea cafea.

— Am găsit-o în dulap, — a spus el stânjenit. — Sper că nu te superi.

— Nu mă supăr.

Au băut cafeaua împreună. Apoi el s-a ridicat.

— Eu… trebuie să plec. Mamă-mea mă așteaptă.

Larisa a simțit un gol scurt în piept.

— Da… sigur.

A mers până la ușă cu el.

— Mulțumesc, Larisa… — a spus el simplu.

— Și eu.

A plecat.

Ușa s-a închis.

Dar de data asta, apartamentul nu mai părea pustiu.

Pe masă erau două căni. În chiuvetă — o linguriță uitată. Pe scaun — o urmă de viață.

Larisa s-a uitat în jur și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit de prisos.

S-a dus la geam și a privit strada. Oamenii mergeau grăbiți, ca de obicei.

Dar acum… parcă avea și ea un loc printre ei.

A zâmbit ușor.

Și, fără să stea pe gânduri, s-a îmbrăcat.

Avea undeva de mers.