Soarele Bucureștiului ardea ca plumbul topit peste trotuarele dintr-un cartier elegant

Pe peretele din hol, într-o ramă aurie, era o fotografie mare. În ea, mama mea zâmbea. Era mai tânără, îmbrăcată elegant, ținând un buchet de trandafiri albi. În jurul ei erau oameni bine îmbrăcați, iar lângă ea… același bărbat care îmi deschisese poarta.

Am simțit cum coșul îmi alunecă din mâini. Capacele borcanelor cu dulceață au zornăit ușor. Poarta s-a deschis complet și l-am văzut pe Alexandru venind spre mine, ținând în mână o bancnotă mare. Dar când mi-a văzut fața, a încremenit.

— De unde ai poza aia? — am îngăimat, arătând spre perete.

El s-a întors lent. Privirea i s-a schimbat. În ochii lui am citit uimire, durere și… recunoaștere.

— Tu… cum o cunoști pe femeia din poză? — a întrebat, cu voce joasă.

— E mama mea, — am spus. — O cheamă Elena.

S-a prins de marginea mesei ca să nu cadă. — Nu… nu se poate.

— Ba da, — am insistat, simțind că trebuie să spun tot. — E bolnavă. Eu vând dulciuri ca să cumpăr medicamente pentru ea și pentru bunica.

El m-a privit lung, fără să spună nimic. Minutele treceau încet. Apoi s-a aplecat spre mine și a spus ceva ce n-aveam să uit niciodată:
— Elena… e sora mea.

Am clipit, neînțelegând.
— Sora dumneavoastră?

— Da. A dispărut acum doisprezece ani. A rupt orice legătură cu familia. Am crezut că a plecat în străinătate.

Mi s-au umezit ochii.
— N-a plecat nicăieri. A rămas aici. Dar n-a vrut să vorbească despre trecut. Doar spunea că oamenii bogați nu au inimă.

Bărbatul a închis ochii, ca și cum ar fi primit o lovitură.
— Dumnezeu… și eu am fost unul dintre ei.

A tăcut câteva secunde, apoi mi-a făcut semn să intru. Nu știu de ce, dar l-am ascultat. Înăuntru mirosea a cafea proaspătă și a lemn lăcuit. S-a dus la un dulap și a scos o cutie veche, plină cu scrisori.

— Uite, — a spus, tremurând. — Astea erau de la ea. Le-am păstrat, dar n-am mai primit nimic după un timp.

Am întins mâna și am văzut scrisul mamei. Era clar. Era al ei. Lacrimile mi-au curs pe obraji.
— Ea credea că ați uitat-o.

— Niciodată, — a spus el, ridicându-se. — Unde locuiți acum?

I-am spus adresa, un apartament mic, la marginea orașului. Fără să mai stea pe gânduri, și-a luat cheile de la mașină.
— Mergem acum. Trebuie s-o văd.

Am vrut să protestez, dar el a zâmbit.
— Nu-ți fie frică. Sunt fratele ei. Și unchiul tău, se pare.

Drumul până la blocul nostru a fost tăcut. Eu mă agățam de scaunul din față, inima bătându-mi ca o tobă. Când am ajuns, mama era trează, cu un șal peste umeri. Când l-a văzut pe Alexandru în ușă, a rămas fără cuvinte.

— Eli… — a spus el. — Eu sunt.

Ea și-a dus mâna la gură. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Nu… nu pot să cred…

S-au apropiat încet, ca doi oameni care se recunosc dintr-un vis. Apoi s-au îmbrățișat strâns, fără cuvinte. Eu stăteam într-un colț, încercând să înțeleg totul.

Când s-au desprins, Alexandru s-a uitat la mine și a spus:
— De azi înainte, nu mai vinzi dulciuri. Aveți o familie. Și o să vă ajut, așa cum ar fi trebuit s-o fac demult.

Mama a încercat să protesteze, dar el a ridicat mâna.
— Nu e milă, e iubire. Sângele nu se uită.

A fost prima dată când am văzut-o pe mama zâmbind fără durere. Casa noastră s-a umplut de lumină, iar pentru prima dată în viață am simțit că lumea nu era doar un loc rece și crud. Era și locul în care, uneori, miracolele se întorc sub forma unui om care bate la ușă exact când nu mai ai speranță.