Ajunul Crăciunului cobora peste Madrid, dar pentru mine, Julia Ionescu, era doar o altă seară rece

Totul s-a oprit. Zgomotul orașului, pașii grăbiți ai trecătorilor, muzica de Crăciun ce răsuna dintr-un difuzor de stradă — toate au dispărut. Rămăseserăm doar noi trei, înghețați în acea clipă care avea să schimbe totul.

Mihai a rămas nemișcat. Buzele îi tremurau, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. A făcut un pas spre Lucia, apoi s-a oprit, de parcă îi era teamă să nu rupă vraja.

— Eu… — a încercat să spună, dar vocea i s-a frânt.

Lucia l-a privit curioasă, fără teamă, fără să înțeleagă greutatea acelei clipe. Apoi s-a întors spre mine.

— Mami, de ce plânge omul ăsta?

Inima mi s-a strâns. Nu știam ce să spun. Opt ani de tăcere, de minciuni spuse în gând, se rostogoleau acum spre mine.

— Pentru că… — am înghițit în sec — …pentru că a aflat ceva foarte important.

Mihai s-a aplecat încet, până ce a fost la nivelul ei.
— Da, am aflat ceva minunat… — a spus el, zâmbind printre lacrimi. — Am aflat că am o fetiță.

Lucia a clipit, apoi i s-au luminat ochii.
— Atunci ești tati? Pe bune?

El a dat din cap, fără să poată vorbi. A întins o mână, dar s-a oprit din nou, căutându-mi privirea. L-am lăsat. Fetița s-a aruncat în brațele lui, cu o naturalețe care m-a doborât.

Oamenii treceau pe lângă noi, zâmbind fără să știe povestea. Fulgi mici de zăpadă se așezau pe părul Luciei și pe umerii lui Mihai. Era o imagine desprinsă dintr-un vis pe care nu mai îndrăznisem să-l am.

Am stat acolo câteva secunde, până când Mihai s-a ridicat, ținând-o pe Lucia în brațe.
— Trebuie să vorbim, Iulia. Te rog.

Am dat din cap. N-aveam unde fugi de data asta.

Ne-am adăpostit într-o cafenea mică, caldă, cu miros de scorțișoară și vanilie. Lucia s-a lipit de geam, fascinată de luminițele de Crăciun. Noi doi am rămas la masă, tăcuți.

— Am căutat răspunsuri ani de zile, știi? — a spus el într-un final. — Credeam că m-ai urât. Că tot ce-am trăit a fost o minciună.

— N-a fost o minciună… — am spus încet. — Am fost tânără, speriată. Când am aflat că sunt însărcinată, tu plecasei în Germania. Mi-a fost frică. De tot. De tine, de ce-o să zică lumea, de viitor.

El m-a privit lung.
— Și totuși… nu mi-ai spus niciodată.

— N-am avut curajul. Și apoi… m-am convins că e mai bine așa.

— Mai bine pentru cine? — vocea lui era blândă, dar tăioasă.

Am coborât privirea. N-aveam răspuns.

Lucia s-a întors spre noi, cu obrajii roșii.
— Mami, tati, pot lua o prăjitură?

Am tresărit. Mihai a zâmbit.
— Desigur, prințeso. Câte vrei.

Ea a alergat spre tejghea, iar noi am rămas din nou doar noi doi.

— Nu vreau să te judec, Iulia. Dar nu vreau nici să pierd anii care au rămas. Vreau s-o cunosc. Vreau să fiu acolo.

L-am privit, și pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit teamă. Doar o căldură liniștitoare, ca atunci când deschizi o fereastră și intră aerul proaspăt al dimineții.

— Dacă ea te vrea în viața ei… — am spus încet — …n-am să te opresc.

El a întins mâna peste masă și mi-a atins degetele.
— Mulțumesc. Pentru ea. Și… pentru că n-ai uitat de mine.

Am zâmbit amar.
— Te-am uitat? Niciodată.

Lucia s-a întors cu o felie de tort mai mare decât farfuria și s-a așezat între noi, râzând.
— Acum suntem o familie, nu-i așa?

Ne-am privit. Apoi amândoi am spus în același timp:
— Da, iubito.

Și în seara aceea, în mijlocul unui București luminat și rece, am simțit că viața îmi mai oferise o șansă. Nu perfecțiunea, ci începutul unei iertări. Și uneori, asta e tot ce trebuie ca lumea să reînceapă să respire.