După ce a ieșit din închisoare, femeia s-a dus direct cu un buchet de flori la mormântul soțului

— Nu e nimeni acolo… a repetat Liza, uitându-se în jur, de parcă îi era teamă să nu fie auzită.

Marina a simțit cum i se strânge inima.

— Cum adică nu e nimeni? a întrebat ea încet.

Fetița a făcut un pas mai aproape și a arătat cu degetul spre mormânt.

— Tata zice că groapa asta e goală. Eu l-am auzit când vorbea cu un domn. A zis că… „ăla nici n-a fost îngropat aici”.

Marina a rămas nemișcată. Parcă nu mai simțea nici aerul, nici pământul sub genunchi.

— Ești sigură? a șoptit ea.

— Da… a dat din cap Liza. Au venit noaptea, cu o dubă. Eu nu dormeam. M-am uitat pe geam. Au săpat puțin… și după au plecat. N-au pus nimic în groapă.

Un fior rece i-a trecut Marinei pe șira spinării.

Opt ani.

Opt ani trăise cu gândul că și-a ucis soțul.

Opt ani în care nu s-a apărat, nu a încercat să demonstreze nimic. Acceptase totul. Pentru că își amintea sângele. Țipătul. Căderea lui Igor.

— Și… altcineva știe? a întrebat ea.

— Tata… și domnul acela, a spus Liza. Un domn cu mașină mare, neagră.

Marina s-a ridicat încet. Picioarele îi tremurau.

A privit fotografia de pe cruce. Chipul lui Igor — zâmbitor, ca odinioară.

— Dacă nu ești aici… atunci unde ești? a murmurat ea.

În mintea ei, amintirile au început să se lege altfel.

În seara aceea… nu văzuse clar.

Igor intrase nervos în casă. Se certaseră. El strigase. Ea plânsese.

Apoi… cineva bătuse la ușă.

Un bărbat.

Igor îl cunoștea.

Discuția devenise tensionată.

După aceea… un zgomot. O împingere. Igor căzuse.

Dar ea nu văzuse momentul exact.

Doar sângele.

Doar groaza.

Și acel bărbat… dispăruse.

Marina a simțit cum ceva se rupe înăuntrul ei.

— Liza, unde e tatăl tău acum? a întrebat ea, brusc.

— E acolo, la poartă.

Fără să mai stea pe gânduri, Marina a pornit spre intrarea cimitirului.

Fiecare pas devenea tot mai hotărât.

Ajunsă la poartă, l-a văzut pe paznic — un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu chip obosit.

— Dumneata ești tatăl Lizăi? a întrebat direct.

Omul a tresărit.

— Da… dar dumneavoastră cine sunteți?

— Marina Gromova.

Numele a căzut greu între ei.

Paznicul a pălit.

— Eu… eu nu știu nimic…

— Nu te-am întrebat încă, a spus ea calm, dar ferm. Spune-mi doar un lucru: cine a venit cu duba?

Omul a tăcut câteva secunde.

Apoi a oftat.

— A fost… un ordin. Au zis că nu trebuie să fie îngropat acolo.

— Cine „au zis”?

— Un om important… din oraș. Afacerist. L-am mai văzut la televizor.

Marina a simțit cum i se învârte capul.

— Cum îl cheamă?

Paznicul a ezitat. Apoi a rostit încet:

— Dumitru Vasile.

Numele a lovit-o ca un trăsnet.

Dumitru Vasile.

Partenerul lui Igor.

Omul cu care făcea afaceri.

Omul care fusese în casa lor în acea seară.

Adevărul a venit peste ea ca un val.

Nu ea.

El.

El îl omorâse pe Igor.

Și o lăsase pe ea să plătească.

Marina a închis ochii pentru o clipă.

Opt ani pierduți.

Opt ani de tăcere.

Dar nu mai era aceeași femeie.

S-a întors încet spre paznic.

— Mulțumesc.

Apoi a privit din nou spre mormântul gol.

— Igor… dacă trăiești… te voi găsi. Iar dacă nu… voi face dreptate.

Soarele cobora încet peste cimitir.

Pentru prima dată după opt ani, Marina nu mai simțea doar vină.

Simțea ceva nou.

Putere.

Și un scop.

Iar de data asta… nu avea să mai tacă.