Când soțul a înșelat-o, ea s-a prefăcut că nu știe nimic; iar când el a pus pe masă actele de divorț

După ce a plecat, liniștea din casă părea mai grea decât oricând. Coco se juca pe covor, desenând soarele și o casă cu trei ferestre. Lina o privea și simțea cum i se rupe inima, dar lacrimile nu mai veneau. Nu pentru el. Pentru ea însăși — pentru anii pierduți, pentru naivitatea cu care crezuse că iubirea rezistă oricărui furtun.

A doua zi, a dus fetița la grădiniță, și-a aranjat părul, și-a pus sacoul albastru și a plecat la birou. Colegii au privit-o altfel — nu ca pe o femeie părăsită, ci ca pe una care tocmai și-a recăpătat controlul. A acceptat un proiect mare, un cartier rezidențial nou, și a muncit până seara târziu. Seara, în drum spre casă, și-a cumpărat o prăjitură mică și a mâncat-o singură, zâmbind. Era prima dată, după mult timp, când ceva avea gust.

Mihai, între timp, credea că viața lui abia începe. Ana îi spunea „dragule”, îi trimitea poze, îi promitea liniște. Dar liniștea aceea avea un preț: reproșuri mărunte, gelozii, așteptări. Într-o seară, s-a trezit singur la bucătărie, cu un pahar de vin, și a înțeles că nimic nu e la fel fără copilul care alerga prin casă și femeia care, fără vorbe, îi lăsa mâncarea preferată la încălzit.

Lina nu-l mai suna. Nu îl mai întreba nimic. Nu îl mai aștepta. Dar el o vedea uneori la grădiniță — calmă, sigură pe ea, cu zâmbetul acela nou care nu mai era pentru el.

Câteva luni mai târziu, a venit ziua procesului. Mihai a venit cu avocatul lui, pregătit să împartă bunurile. Când judecătorul a cerut documentele, Lina le-a scos ordonat dintr-un dosar albastru. Cuvintele lui s-au înecat. Tot ce crezuse că deține fusese deja aranjat legal. Casa, mașina, conturile — toate erau puse la adăpost, transparent și curat.

„Nu vreau nimic de la tine”, a spus ea simplu. „Vreau doar liniște pentru mine și pentru copil.”
Judecătorul a aprobat divorțul. Mihai a ieșit din sală fără să o privească.

În seara aceea, Lina a ajuns acasă, a făcut clătite cu gem pentru Coco și au dansat prin bucătărie. Când fetița a adormit, s-a uitat pe fereastră la luminile orașului și a înțeles ceva: uneori, cel mai frumos început se ascunde în cel mai dureros final.

A doua zi, și-a schimbat numele înapoi la cel de fată. A fost un gest mic, dar pentru ea însemna totul. Nu mai era „soția lui Mihai”. Era din nou Lina — femeia care și-a construit singură drumul, cărămidă cu cărămidă.

Și când, peste un an, un bărbat nou i-a ținut ușa deschisă la o expoziție de arhitectură, ea nu s-a grăbit. A zâmbit doar. Pentru prima dată, fără teamă. Pentru că știa — iubirea adevărată nu se cere, se merită.

A doua zi, a început un nou proiect. Unul doar al ei. Și de acolo, viața a prins din nou culoare.