Tatăl meu vitreg s-a îmbolnăvit foarte grav.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă.
Vocea Alinei nu mai era arogantă. Era aspră, tăiată scurt, ca și cum ceva îi stătea în gât.

Am făcut o cafea, deși era seară. N-am băut-o. Am rămas cu privirea pierdută în ceașcă, ascultând ticăitul ceasului din bucătărie. Acel ceas îl cumpărase Ion, tatăl meu vitreg, din târgul de la Ploiești, cu ani în urmă. „Să se audă în toată casa, să știu că trăiesc”, spunea el.

Casa.
Casa din care fusesem dată afară fără un leu, fără o vorbă bună, după ce îi închisesem ochii.

Dimineața următoare am luat autobuzul spre sat. Drumul mi s-a părut mai lung ca niciodată. Câmpurile erau aceleași, dar parcă mai cenușii. Când am coborât, am simțit mirosul de pământ umed și de lemn ars. Miros de acasă.

Poarta era deschisă.
Niciodată nu fusese lăsată așa.

Am intrat cu pași mici. Inima îmi bătea în urechi. În curte era o mașină de salvare, iar lângă ea, Alina, palidă, cu ochii umflați de plâns. Nu m-a privit. N-a avut curaj.

„E înăuntru”, a spus încet.

Am intrat în casă și m-a izbit același miros de ceai de tei și medicamente. Pe pat, sprijinit de perne, era Ion. Mai slab, mai alb, dar viu. Ochii i s-au luminat când m-a văzut.

„Măi, fată… ai venit”, a șoptit.

Mi s-au înmuiat genunchii.
M-am apropiat și i-am luat mâna. Era caldă. Vie.

Medicul mi-a explicat că intrase într-o stare profundă, iar Alina semnase actele fără să mai aștepte. Înmormântare, preot, tot. O greșeală gravă, dar graba fusese mare. Mai ales când e vorba de moșteniri.

Ion m-a privit lung, cu o tristețe grea.
„Am auzit ce ți-a spus”, a murmurat. „N-am apucat să îndrept lucrurile.”

În zilele următoare, am rămas. Am gătit, i-am schimbat pansamentele, i-am citit din ziar. Alina venea rar, stătea pe telefon, evita privirea lui. Casa era tensionată, aerul greu, ca înaintea furtunii.

Într-o dimineață, Ion m-a chemat mai aproape.
„Am făcut un alt testament”, mi-a spus. „La notarul din oraș. Corect. Drept.”

N-am spus nimic. Doar am dat din cap.

Când a venit notarul, Alina a explodat. A țipat, a plâns, a spus că e manipulare, că nu e corect. Ion a ascultat-o calm, apoi a rostit rar, apăsat:

„Corect nu e să-ți lași tatăl să moară singur. Corect e cine a fost aici.”

Testamentul era simplu.
Casa îmi revenea mie.
Alinei îi lăsa 10.000 de lei, „să aibă de drum”.

După două zile, Ion s-a stins cu adevărat. De data asta, liniștit. Cu mâna mea în mâna lui.

Înmormântarea a fost tăcută. Alina a plecat înainte să se termine slujba. N-am mai văzut-o.

Au trecut luni. Am reparat casa, am vopsit gardul, am pus perdele noi. Vecinii au început să mă salute din nou. Ceasul din bucătărie ticăia la fel de tare.

Într-o seară, stând pe prispă, am înțeles ceva simplu și greu în același timp:
nu sângele te face familie, ci cine rămâne când toți ceilalți pleacă.

Ion nu murise de tot atunci.
A mai avut o treabă de rezolvat.
Și a făcut-o.