Soacra mea m-a urât pentru că nu i-am dăruit un nepot băiat

…„Sarcină gemelară – sex masculin”.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat o clipă fără să respir, privind acele foi care păreau să ardă în lumina slabă a becului. Cum putea fi posibil? Doamna Ruxandra, soacra mea, fusese cândva însărcinată? Sau era vorba de altcineva?

Am luat cutiuța în mâini tremurânde și am început să răsfoiesc foile, una câte una. Pe fiecare, data era veche de peste treizeci de ani. Atunci mi-am dat seama: acelea erau ecografiile unei femei care pierduse băieți gemeni. Erau copiii ei nenăscuți.

Acel secret ascuns explica ura ei oarbă față de mine și de fiicele mele. Își pierduse băieții și, undeva în sufletul ei, nu acceptase niciodată ideea că femeile pot fi la fel de valoroase.

Am simțit o durere ciudată, amestecată cu milă.
Poate că nu era doar răutate… ci o rană veche, adâncă.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Fetele dormeau strânse una în alta, iar eu stăteam pe marginea patului, privind cutiuța. Mă gândeam la tot ce pierdusem și la ce aveam de câștigat. Poate că viața ne dăduse o lecție grea, dar în schimb îmi oferise trei îngeri care îmi umpleau inima în fiecare zi.

A doua zi, am dus fetele la școală și m-am întors la cameră hotărâtă. Am pus ecografiile într-un plic și am scris o scrisoare. Nu pentru soacra mea, ci pentru mine. „Nu mă mai tem de tine, Doamnă Ruxandra. Poți păstra casa, banii, tot. Eu am ceea ce tu ai pierdut: dragostea adevărată.”

Trei ani au trecut. Am muncit zi și noapte într-o brutărie din cartier. Cu timpul, am strâns bani și am cumpărat un apartament mic în Militari. Fetele au crescut, iar fiecare zi a fost o luptă, dar și o binecuvântare.

Într-o dimineață, am primit o scrisoare de la Eduard. „Mama e pe patul de moarte. Te roagă să vii.”
Am citit rândurile de mai multe ori, fără să știu dacă să merg sau nu. În cele din urmă, am luat cutiuța din dulap și am plecat.

Când am intrat în camera ei, Doamna Ruxandra era palidă, cu ochii închiși. Am pus cutiuța pe noptieră, lângă mâna ei tremurândă.
A deschis ochii și m-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi, cu o voce stinsă, a șoptit:
„Erai cea mai bună femeie pe care fiul meu o putea avea… și eu te-am alungat. Iartă-mă.”

Am simțit lacrimile curgând fără oprire. Nu mai aveam ură. Nu mai aveam teamă. Doar pace.

După înmormântare, Eduard m-a rugat să mă întorc în casă. Dar eu am refuzat. Locul nostru era acolo unde ne câștigasem fericirea, nu acolo unde fuseserăm umilite.

Anii au trecut. Ana a devenit învățătoare, Liza medic veterinar, iar Mica — cea care găsise cutia — s-a făcut arhitectă. Într-o zi, m-a luat de mână și mi-a spus:
„Mamă, am proiectat o casă pentru tine. Nu e mare, dar e făcută cu dragoste. Acolo o să-ți crești nepoatele.”

Atunci am știut că Dumnezeu nu uită pe nimeni.
Că viața, oricât de grea ar fi, întoarce mereu roata în favoarea celor care nu-și pierd bunătatea.

Și în fiecare dimineață, când îmi beau cafeaua privind cele trei fete ale mele, zâmbesc și spun în gând:
„Nu ți-am dat un moștenitor, Doamnă Ruxandra. Ți-am dat trei inimi de aur. Și asta e mai mult decât orice nume purtat mai departe.”