„Soția mi-a spus că bona minte, dar copiii îi ziceau «Mătușa cea rea»

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am coborât în grabă în birou, am trântit geanta jos și am deschis laptopul. În ultimele luni montasem câteva camere ascunse, la insistențele unei prietene care îmi spusese că „e ceva ciudat la Valeria”. Nu o crezusem, dar acum… trebuia să știu adevărul.

Am apăsat pe redare. În primele minute, nimic suspect. Apoi, în jurul prânzului, când eu eram plecat la muncă, am văzut-o. Valeria intra în cameră, cu zâmbetul acela fals și vocea mierosă. Se așeza lângă copii și începea să le spună povești despre mama lor moartă, dar povești pline de venin. „Mama voastră a fugit pentru că nu v-a iubit.” „Tata e singurul care v-a vrut.” „Eu sunt aici pentru că el are nevoie de cineva bun.”

Gemenii plângeau, își acopereau urechile, iar ea râdea. Nu râsul unei femei, ci al unui om care se bucură când rănește. M-am uitat în ecran și simțeam cum îmi arde sângele în vene.

În alt clip, o vedeam cum arunca jucăriile lor preferate la gunoi, spunându-le că „mama lor le-ar fi aruncat oricum”. Într-un altul, îi pedepsea, îi punea să stea în genunchi în colț și să repete că sunt „copii răi”. Nu țipam, dar lacrimile îmi curgeau singure. Înțelegeam acum de ce fiul meu refuza să o îmbrățișeze și de ce fiica mea nu mai voia să doarmă singură.

Când am oprit redarea, simțeam că nu mai respir. Am urcat din nou, cu pași grei, și am privit-o. Stătea la masă, turnându-și cafeaua, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Copiii erau în cameră, tăcuți, cu ochii umflați de plâns.

— Valeria, i-am spus, vreau să vorbim.
S-a întors spre mine și m-a privit cu acel zâmbet rece.
— Despre ce? a întrebat, prefăcându-se mirată.

I-am pus laptopul în față. Am dat play. N-a spus nimic. Doar s-a uitat la ecran, apoi la mine. Când filmul s-a terminat, a ridicat din umeri.
— Ai fi trebuit să mă crezi când ți-am spus că nu sunt pregătită să fiu mamă, a zis cu un calm care m-a îngrozit.

Atunci am simțit că s-a terminat. Nu mai era loc de scuze, nici de explicații. I-am spus să plece. Fără scandal, fără țipete. Doar am vrut să o scot din viața copiilor mei cât mai repede.

A doua zi dimineață, casa părea altfel. Aerul era curat, liniștea era altfel. Gemenii au venit la mine în pat și s-au lipit de mine, fără teamă. Fiica mea mi-a șoptit:
— Tati, a plecat mătușa cea rea?
— Da, iubito, a plecat. Nu se mai întoarce.

Am plâns împreună, dar de data asta plânsul era eliberator.

În lunile care au urmat, am învățat că uneori cel mai greu nu e să pierzi pe cineva, ci să-ți dai seama că persoana de lângă tine n-a fost niciodată cine credeai că e.

Copiii au început din nou să zâmbească. Le-am arătat poze cu mama lor adevărată, le-am spus povești despre cât de mult i-a iubit și cât de curajoasă a fost. Încet-încet, am învățat să nu mai trăim cu frică.

Astăzi, când privesc înapoi, nu mai simt ură. Simt doar recunoștință că am aflat adevărul la timp. Că am avut curajul să aleg binele copiilor mei în locul minciunii confortabile.

Și dacă există un lucru pe care l-am învățat din tot ce s-a întâmplat, e acesta: niciodată să nu ignori lacrimile unui copil. În ele se ascunde adevărul pe care adulții refuză să-l vadă.