ȘOC în familie! Soțul i-a spus la cină că vrea divorțul

După ce ușa s-a închis în urma lui, Maria a rămas nemișcată. Se uita la farfuria de pe masă, la pastele care se răciseră, și parcă totul părea un vis prost. În bucătărie mirosea a unt și a brânză, dar în sufletul ei mirosea a gol.

Nu a plâns atunci. A plâns mai târziu, în baie, cu robinetul deschis, ca să nu o audă vecinii. A plâns pentru anii pierduți, pentru promisiunile deșarte, pentru serile în care ea aștepta acasă, iar el spunea că stă peste program.

A doua zi, când l-a văzut urcând în mașină, nu a spus nimic. Doar și-a pus o cană de cafea și a privit pe geam cum pleacă. Știa deja că nu se va mai întoarce. Dar nu știa că nici el nu știa ce urmează.

După câteva zile, telefonul a început să sune. Era el. Prima dată a sunat calm, întrebându-se de ce nu poate accesa contul comun. Maria i-a răspuns simplu:
– Pentru că nu e comun, dragă. Totul e pe numele meu.

Tăcere. Doar respirația lui grea se auzea la celălalt capăt al firului. Apoi, vocea i s-a schimbat.
– Cum adică? Am plătit și eu!

Maria a oftat.
– Ai plătit chiria când stăteam la mama. Restul e istorie.

A doua zi, a venit la ușă. Bătea tare, aproape dispera. Ea nu i-a deschis. Din spatele ușii, l-a auzit spunând că vrea doar să-și ia lucrurile, că nu merită să fie tratat așa. Dar ea știa prea bine cum o trata el când nu-l vedea nimeni.

Liniștea care a urmat a fost ciudată. După trei ani în care trăise într-o tensiune continuă, Maria a început să simtă cum casa respiră altfel. A spălat lenjeria, a aerisit dormitorul și a scos din dulap hainele lui. Le-a pus într-o cutie mare, le-a legat cu sfoară și le-a lăsat la poartă.

Câteva săptămâni mai târziu, a primit o citație. El o dădea în judecată, cerând jumătate din bunuri. Avocatul ei, o femeie tânără, i-a zâmbit liniștit:
– Nu are ce să ceară. Totul e trecut pe numele dumneavoastră și al mamei. Și, oricum, contractul de căsătorie e clar.

La proces, el părea schimbat. Barbă nerasă, ochii obosiți, hainele mototolite. Nu mai era bărbatul sigur pe sine care plecase trântind ușa. Judecătoarea i-a ascultat pe amândoi, iar verdictul a fost scurt și clar: bărbatul nu are niciun drept asupra bunurilor.

După ședință, el s-a apropiat de ea.
– N-ai avut inimă, Maria.
Ea l-a privit fără ură.
– Am avut. Tocmai de-aia am plecat de la tine doar cu inima, nu și cu mintea.

A plecat liniștită. În afara tribunalului, aerul mirosea a toamnă. În suflet, pentru prima dată după mult timp, mirosea a libertate.

Seara, mama ei a venit cu o sticlă de vin și două pahare.
– Ți-am spus eu, fată dragă, că viața nu se termină cu un bărbat.
– Așa e, mamă. Abia acum începe.

Au râs amândouă, iar în sufletul Mariei se simțea o liniște cum n-a mai simțit de ani întregi.

Câteva luni mai târziu, și-a luat o mică afacere — o cofetărie de cartier. Muncea de dimineață până seara, dar o făcea cu drag. Clienții o salutau cu zâmbetul pe buze, iar în fiecare prăjitură punea puțin din sufletul ei.

Într-o zi, un client i-a spus:
– Aveți o energie frumoasă. Se simte în tot ce faceți.
Maria a zâmbit.
– Mulțumesc. Când înveți să te eliberezi de ce te trage în jos, totul prinde gust mai bun.

În sfârșit, viața ei avea gust de vanilie, nu de lacrimi.

Și, deși nu și-a mai dorit să audă de fostul ei soț, uneori îl vedea trecând pe stradă, cu ochii plecați. Nu-l ura. Îl privea doar ca pe o lecție.

Pentru că uneori, cel mai mare câștig e atunci când pierzi pe cineva care nu te merita.
Iar Maria câștigase înapoi tot ce era mai prețios: pe ea însăși.