După ce mi-am îngropat soția, distrus de durere

M-am întors încet.

Inima îmi bătea atât de tare încât îmi țiuiau urechile. Pentru o fracțiune de secundă, nici n-am vrut să privesc. Mi-era teamă. Teamă că o să văd ceva ce nu există… sau mai rău, că o să-mi dau seama că mintea mea începe să cedeze.

Dar am privit.

Pe plajă, la câțiva metri distanță, stătea o femeie. Avea părul prins într-o coadă lejeră, iar vântul îi ridica câteva șuvițe pe lângă față. Purta o rochie simplă, deschisă la culoare.

Și… semăna izbitor cu Andreea.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

„Tati, vezi? E mama!”, a spus Luca, apucându-mă de mână cu putere.

„Luca… stai puțin…”, am murmurat, dar nu-mi mai găseam cuvintele.

Femeia s-a întors ușor spre noi.

Nu era Andreea.

Dar asemănarea era atât de mare, încât m-a lovit ca un pumn în piept. Aceeași formă a feței, aceiași ochi calzi… doar că privirea ei era străină.

Am înghițit în sec și m-am apropiat.

„Îmi cer scuze…”, am spus, cu vocea tremurând. „Dar… semănați foarte mult cu cineva drag mie.”

Femeia m-a privit surprinsă, apoi a zâmbit blând.

„Mi s-a mai spus asta”, a zis ea. „Îmi pare rău dacă v-am speriat.”

Luca însă nu înțelegea.

A fugit spre ea și s-a oprit la un pas.

„Mami…?”, a spus încet.

Femeia s-a aplecat la nivelul lui și i-a zâmbit cu o căldură care mi-a strâns inima.

„Nu sunt mama ta, puiule”, i-a spus ea, cu o voce liniștitoare. „Dar sunt sigură că te iubește foarte mult.”

Luca s-a uitat la mine, confuz.

Ochii lui mari erau plini de speranță… și, pentru prima dată, de dezamăgire.

M-am apropiat și l-am luat în brațe.

„Știu că ți-e dor de ea”, i-am șoptit. „Și mie.”

A început să plângă încet, cu capul pe umărul meu.

Femeia a rămas lângă noi câteva clipe, apoi a spus:

„Uneori, oamenii pe care îi iubim nu mai sunt lângă noi… dar rămân aici.” Și a dus mâna la piept.

Am dat din cap, incapabil să spun ceva.

După ce a plecat, am rămas acolo, cu Luca în brațe, privind marea.

Valurile veneau și plecau, la fel ca gândurile mele.

În seara aceea, stând pe balconul hotelului, Luca s-a lipit de mine.

„Tati… mama chiar e în cer?”

„Da”, i-am răspuns încet.

„Și ne vede?”

Am zâmbit trist.

„Cred că da.”

S-a gândit puțin, apoi a spus:

„Atunci… sigur s-a bucurat că am venit la mare.”

Am simțit cum ceva se rupe în mine… dar nu de durere.

De eliberare.

Pentru prima dată după mult timp, nu m-am mai simțit doar gol.

„Cred că ai dreptate”, i-am spus.

Luca a zâmbit și și-a pus capul pe brațul meu.

În noaptea aceea, nu am mai plâns.

Pentru că am înțeles ceva simplu, dar puternic: Andreea nu se va mai întoarce.

Dar nici nu a plecat cu adevărat.

Trăia în râsul lui Luca.

În amintirile noastre.

Și în fiecare zi în care alegeam să merg mai departe.

Iar a doua zi dimineață, pentru prima dată în două luni, m-am trezit cu dor… dar și cu un pic de liniște în suflet.