Forțată să mă căsătoresc cu un miliardar rece pentru a-mi salva familia

Lina simți cum totul se prăbușește în jurul ei. Cuvintele lui îi tăiaseră respirația. Îl privi fără să poată vorbi, încercând să-și adune gândurile. „Tu… tu erai acolo?”, reuși să șoptească. El dădu din cap, cu ochii umezi. „Da. N-am vrut. Ploua torențial, iar frânele… n-au mai răspuns.”

Ea făcu un pas înapoi, cu mâinile tremurând. „Și m-ai lăsat să mă mărit cu tine fără să spui nimic? Ai știut cine sunt!” Andrei își trecu o mână prin păr, disperat. „Am aflat după. Când am văzut numele tău în acte, am vrut să opresc totul, dar… nu am putut. Aveam nevoie de tine. Nu doar pentru contract. Ci pentru că, fără să știi, m-ai salvat și tu în seara aceea.”

Lina îl privi confuză. „Ce vrei să spui?” El inspiră adânc. „După accident, am vrut să mă predau. Dar când te-am văzut ieșind din autobuz, udă și speriată, am știut că nu pot. Te-am dus acasă. Ai fost singura rază de lumină într-o noapte blestemată. Am jurat atunci că, dacă te voi mai întâlni vreodată, voi face tot ce pot ca să-ți răsplătesc suferința.”

Lacrimi îi umplură ochii Linei. O parte din ea voia să fugă, dar alta… simțea durerea lui. Vedea sinceritatea din privire, rușinea, vina care îl măcina. „Și crezi că banii pot șterge totul?”, întrebă printre lacrimi.

„Nu. Dar poate iubirea poate.”

Acea propoziție o lovi drept în inimă. Nici nu știa când se apropiase de el. În ochii lui, nu mai era omul rece din birou, ci un bărbat frânt, care își căra greșelile ca pe o povară.

Trecuseră săptămâni de tăcere între ei. Lina se mutase într-o cameră separată, evitându-l. Dar în fiecare dimineață, găsea o ceașcă de cafea pe masa din bucătărie și o floare albă lângă ea. Era modul lui de a cere iertare fără cuvinte.

Într-o zi, o chemă la mormântul mamei ei. Cimitirul era liniștit, plin de frunze căzute. El ținea în mână un buchet de crini. „Nu știu dacă merit iertarea ta”, spuse încet, „dar vreau să trăiesc restul vieții reparând ce-am distrus.”

Lina privi piatra funerară, apoi pe el. „Mama mi-a spus mereu că iertarea e pentru cei vii, nu pentru cei morți.” Se apropie și îi luă mâna. „Dar să nu crezi că e ușor.”

În lunile care au urmat, cei doi au început să se cunoască cu adevărat. Nu ca un cuplu legat de un contract, ci ca două suflete care încercau să se vindece. Lina descoperi că Andrei nu mai era omul rece și distant care o speriase la început. Învăța să zâmbească din nou, să trăiască altfel.

Într-o seară de primăvară, când vântul adia printre ferestrele deschise, el se aplecă spre ea și-i șopti: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, te-aș alege din nou. Fără contract. Fără minciuni.”

Lina zâmbi. „Atunci, să o luăm de la capăt.”

Și pentru prima dată, simți că povara anilor dispărea. În locul durerii, răsărea o pace ciudată, frumoasă. Poate că iertarea nu înseamnă uitare. Poate că înseamnă doar să alegi să mergi mai departe, împreună cu cineva care a învățat să sufere la fel ca tine.

În acea seară, doi oameni care se căsătoriseră din obligație începuseră, în sfârșit, să trăiască din dragoste.