Întârziind la tren, Elena voia să-și sune soțul, dar o țigancă i-a prins brusc mâna

În sufragerie, luminile erau aprinse, deși era trecut de miezul nopții. În aer plutea un miros dulceag de parfum străin, pe care Elena nu-l mai simțise niciodată în casa ei.

Pașii ei s-au oprit brusc când a auzit râsete venind din dormitor. Un hohot scurt, apoi o voce de femeie. Pentru o clipă, inima i s-a oprit. A vrut să creadă că și-a imaginat, dar ușa întredeschisă i-a arătat adevărul crud: soțul ei, Ionuț, era în pat cu cea mai bună prietenă a ei, Gina.

A rămas acolo, nemișcată, cu palmele reci și lacrimile în ochi. Țiganca avusese dreptate. Doi șerpi se încălzeau la pieptul ei, chiar sub acoperișul casei ei.

A închis încet ușa dormitorului, fără un sunet. În loc de furie, a simțit un gol imens în piept, o liniște ciudată. A mers în bucătărie, și-a turnat un pahar cu apă și s-a așezat pe scaun. De afară se auzea ploaia, aceeași ploaie care îi udase pantofii la gară.

„Poate așa trebuia să fie,” a șoptit. Pentru prima dată în viață, nu mai simțea nevoia să țipe, să ceară explicații sau să plângă. Simțea doar o eliberare amară.

Dimineața, când soțul a ieșit din dormitor, a găsit casa goală. Pe masă era un bilet scurt, scris pe o bucată de hârtie:
„Mulțumesc pentru adevăr. Nu mai e nevoie de minciuni.”

Elena plecase deja. Mergea spre autogară, cu o geantă mică și fără să privească înapoi. Nu știa unde va merge, dar știa că nu se mai întoarce.

Pe drum, a trecut pe lângă o femeie bătrână care vindea flori. A zâmbit și i-a cumpărat o garoafă roșie. „Pentru noroc,” i-a spus bătrâna.

Elena a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Știa că viața ei se schimbase pentru totdeauna, dar simțea că începe, în sfârșit, să trăiască pentru ea.

În timp ce autobuzul se îndepărta, ploaia se oprise, iar printre nori se vedea o rază de lumină. Țiganca de la gară nu mai era nicăieri, dar cuvintele ei răsunau încă în mintea Elenei:
„E timpul să afli adevărul.”

Și da, îl aflase. Dar mai important, aflase și cine este ea cu adevărat.