Povești

Fiul meu s-a uitat în ochii mei și mi-a spus

Nu m-a durut faptul că m-a dat afară. Nu pe moment. M-a durut felul în care o spusese. Fără ezitare, fără o privire în jos. Doar rece. De parcă eram o sacoșă în plus într-un apartament mic.

Mi-am luat geanta, bastonul, și am ieșit pe ușă. Fără scandal, fără reproșuri. De fapt, nici nu eram supărată. Eram golită. Cum e un ulcior crăpat: nu mai curge nimic din el, nici apă, nici speranță.

Noaptea aceea am dormit la banca din fața gării. Un paznic mi-a dat un ceai cald, o doamnă mi-a întins o eșarfă. M-au recunoscut, cred — tot orașul m-a cunoscut cândva. Am fost profesoară de română la liceu, apoi bibliotecară.

A doua zi dimineață, mi-am scos plicul ascuns în buzunarul ascuns din geanta veche. Erau acolo economiile mele din pensie, de când murise soțul meu, Marin. Bani puțini, dar puși deoparte „pentru zile negre”. Și iată-mă — mai negru ca acum, nici că putea fi.

Am luat un taxi și am mers direct la o agenție imobiliară.

— Ce pot cumpăra cu 16.000 de euro?

Tânăra din fața mea m-a privit cu uimire. Îmbrăcată simplu, cu părul alb prins la spate, nu inspiram prea multă încredere. Dar i-am arătat banii. Apoi buletinul. Apoi privirea — și aceea spunea că nu glumesc.

— Poate o căsuță dărăpănată la sat. La margine de lume. Fără gaze, poate fără apă. Dar… da. Se poate.

Am ales un sat pe care nu-l știam. Tocmai acolo mi-am găsit liniștea. O căsuță mică, cu acoperiș înclinat, sobă de teracotă și două camere goale. Am chemat un bătrân tâmplar din vecini, i-am plătit tot ce a cerut, și în două săptămâni am avut o masă, un pat, o etajeră și o sobă care nu scotea fum.

Am plantat flori în fața casei. Am dus cărțile rămase din biblioteca veche într-o cameră, pe care am transformat-o în colț de lectură pentru copiii din sat. La început, nu venea nimeni. Apoi, într-o duminică, au venit doi frați. Le-am citit „Amintiri din copilărie”. Au râs. Au cerut să revină.

Peste o lună, aveam în curte opt copii. Aduceau pâine, lapte, ouă. Eu le dădeam povești. Cuvinte. Învățau poezii și mi le recitau în șoaptă, ca niște descântece.

Vecinii au început să mă strige „Doamna Ana de la Căsuța cu Cărți”.

Într-o zi, la poartă a oprit o mașină străină. Din ea a coborât fiul meu. Cu nevasta și fata lor, nepoata mea. O fetiță care nu mă cunoscuse niciodată cu adevărat.

— Mamă… am aflat ce ai făcut. E pe Facebook. Cineva din sat a postat un clip. A devenit viral.

— Nu mi-a trebuit viralitate. Mi-a trebuit pace, i-am spus.

— Vrem să te luăm înapoi. Ți-am pregătit camera. Și…

Am zâmbit. Un zâmbet mic, nu din buze, ci din suflet.

— Fiule, eu nu m-am pierdut. M-am regăsit. Aici e casa mea acum. Aici m-a primit lumea, fără să mă întrebe cât cost.

El a lăsat privirea în jos. Nepoata s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Tu ești bunica cu poveștile?

— Da, iubita mea. Sunt.

A rămas la mine o săptămână. A plecat cu un caiet plin de versuri și cu promisiunea că va reveni.

Cât despre fiul meu, poate a înțeles. Poate nu. Dar eu da. Uneori, o ușă închisă te obligă să deschizi o poartă pe care nici nu o știai.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.