Timp de 3 ani, un student fura zilnic câte o chiflă din brutărie

A deschis plicul tremurând ușor, fără să știe ce urmează să citească. Hârtia mirosea a parfum străin, dar scrisul era ferm și cald.

„Domnule Ion, nu știu dacă vă mai amintiți de mine. Sunt băiatul care vă fura chifle acum mulți ani. Mă simțeam vinovat de fiecare dată, dar foamea era mai mare decât rușinea. Dumneavoastră n-ați zis nimic, niciodată. Doar m-ați privit. Iar tăcerea aia m-a făcut să-mi promit că, într-o zi, am să vă pot mulțumi.”

Brutarul s-a așezat pe scaun. Inima i se strângea, iar amintirile îl năvăleau una după alta — băiatul slăbuț, cu haine jerpelite, care apărea dis-de-dimineață, mereu cu ochii plecați.

Scrisoarea continua: „După ce am dispărut, am plecat în Italia. Am muncit pe șantier, am învățat o meserie, apoi am prins un loc la o brutărie. Azi am propria mea afacere. Tot ce știu despre pâine și bunătate am învățat de la dumneavoastră — chiar dacă n-ați spus niciun cuvânt.”

Brutarul și-a trecut mâna peste față, simțind cum lacrimile îi udă barba. În cutie era o medalie mică, cu o inscripție: „Pentru omul care m-a învățat să nu judec, ci să înțeleg.” Alături, o bancnotă groasă, de 10.000 de lei, și o poză cu tânărul, acum bărbat, zâmbind într-o brutărie modernă, cu rafturi pline de pâini aurii.

„Vă trimit banii ăștia nu ca să plătesc chiflele furate, ci ca să vă mulțumesc pentru tăcerea aceea care mi-a schimbat viața. Dacă vreodată ajungeți prin Italia, ușa mea e deschisă pentru dumneavoastră, la fel cum mi-a fost și mie deschisă inima atunci, fără cuvinte.”

Ion a rămas cu scrisoarea în mâini mult timp, fără să se poată mișca. Apoi s-a ridicat și a ieșit afară, în fața brutăriei. Afară mirosea a iarnă, iar fulgii se așezau cuminți peste vitrina aburită. A privit spre stradă și a zâmbit amar, dar cu sufletul plin.

— Uite, măi băiete, că n-ai uitat…, a murmurat el, privind spre cer.

A doua zi, brutarul a scris o scrisoare de răspuns, scurtă, dar sinceră: „Nu mi-ai furat chifle, copilule. Ți le-am dăruit. Doar că nu voiam să te rușinez. Să știi că sunt mândru de tine.”

A pus scrisoarea într-un plic și a mers la poștă. Femeia de la ghișeu l-a privit mirată — rar mai vedea oameni trimițând scrisori.

Când s-a întors la brutărie, a aprins cuptorul. Mirosul de aluat copt s-a răspândit în tot cartierul, ca o binecuvântare. A lăsat pe tejghea o tavă cu chifle calde, mai frumoase ca niciodată.

— Poate mai vine vreun suflet flămând…, a spus el încet.

Și din ziua aceea, brutarul n-a mai privit hoții cu supărare, ci cu speranța că, undeva, în spatele foamei, se ascunde un viitor om bun.

Povestea lui s-a dus din gură în gură prin tot orașul, iar brutăria lui Ion a devenit locul unde oamenii veneau nu doar pentru pâine, ci pentru un strop de omenie.