Am petrecut două săptămâni într-un spital. Singură.

…că cineva îmi lăsase un plic în cutia poștală. Un plic simplu, alb, fără timbru, fără adresă de expeditor. Doar numele meu, scris cu un pix albastru, ușor tremurat.

L-am ținut câteva secunde în mână, cu inima bătându-mi tare. Nu așteptam nimic de la nimeni. Facturile le știam, pensia intrase, copiii sunau rar, dar măcar sunau.

Am intrat în apartament și am lăsat geanta jos. Am deschis plicul abia după ce m-am așezat pe scaunul din bucătărie, lângă masa veche, cu mușama.

Înăuntru era o singură foaie.

„Sper că sunteți bine. Ați fost mai puternică decât credeți.”

Atât.

Am simțit cum mi se ridică părul pe ceafă. Scrisul era același. Exact același ca pe fișa pe care mi-o aducea noaptea, când îmi verifica perfuzia și mă întreba dacă mă doare.

Mi-am spus că e o coincidență. O prostie. Că mintea mea caută explicații unde nu sunt.

Dar noaptea aceea n-am dormit.

A doua zi am mers la spital. Nu aveam un motiv clar. Le-am spus că am uitat să întreb ceva despre tratament. Am rătăcit pe holuri, mirosind a dezinfectant și a cafea ieftină, până am ajuns la secția unde fusesem internată.

Asistenta de la birou m-a recunoscut vag.

— Ați fost externată, nu? Sper că sunteți mai bine.

— Da… am spus. Aș vrea să știu ceva. Noaptea… cine era de gardă?

S-a uitat la mine ciudat.

— Doamnă, v-am mai spus. Numai asistente femei. Așa a fost schema.

— Dar cine venea la mine? Cine îmi vorbea?

A oftat și și-a coborât vocea.

— Doamnă… în salonul dumneavoastră a murit un pacient cu două luni înainte să fiți internată. Un bărbat. Infirmier. A făcut infarct în tura de noapte.

Am simțit cum mi se înmoaie picioarele.

— Și… obișnuia să spună ceva?

Asistenta a încremenit.

— De unde știți?

— Ce anume? am șoptit.

— Le spunea pacienților speriați: „Nu-ți pierde speranța. Sunt cu tine.”

Am ieșit din spital fără să mai aud altceva. Afară, oamenii mergeau grăbiți, tramvaiul scârțâia pe șine, o femeie vindea flori la colț. Viața era normală. Prea normală.

În seara aceea, am sunat-o pe fiica mea. I-am spus tot. A tăcut mult.

— Mamă, poate… cineva a avut grijă de tine. Atât.

Am închis și m-am așezat pe canapea. În cap îmi răsuna vocea calmă, caldă. Nu fusese niciodată amenințătoare. Din contră. Mă liniștise când credeam că nu mai apuc dimineața.

Am luat plicul și l-am pus într-un sertar. Nu ca să-l ascund. Ci ca să-l păstrez.

De atunci au trecut luni. Sunt bine. Mă duc singură la piață, număr leii cu grijă, mai beau o cafea cu vecina de la doi, mai aștept un telefon din Spania sau Italia.

Dar uneori, noaptea, când durerea veche din piept se trezește, simt că nu sunt chiar singură.

Și nu-mi mai e frică.

Pentru că știu un lucru:
în cele mai grele nopți, cineva a ales să rămână cu mine.