A mers la orfelinat să ducă daruri, dar a văzut un copil care semăna PERFECT

În noaptea aceea, bărbatul n-a închis un ochi. Avea în fața ochilor chipul băiețelului din orfelinat – aceeași privire caldă, aceleași gesturi. Nu putea fi o simplă coincidență. În inima lui simțea că acel copil era al lui, chiar dacă rațiunea îi spunea că e imposibil.

A doua zi s-a întors la orfelinat. Directoarea, o femeie blândă trecută de cincizeci de ani, l-a privit surprinsă.
– Domnule, n-ați spus că doar aduceți daruri?
El a zâmbit forțat.
– Așa am spus… dar aș vrea să aflu mai multe despre acel băiețel, Rareș.

Femeia a oftat și l-a poftit în birou.
– L-au găsit niște trecători, în miez de noapte. Era rănit ușor și în stare de șoc. Nu știa să spună decât prenumele lui. Nu aveam niciun act, niciun indiciu. A fost dus la spital, apoi aici. Se întâmpla acum aproape patru ani.

Exact patru ani… fix perioada în care el își pierduse familia. Inima i s-a strâns.
– Unde a fost găsit? a întrebat cu voce tremurată.
– Pe drumul județean, lângă pădurea de la marginea satului Glodeanu.

Bărbatul s-a prăbușit pe scaun. Era exact locul accidentului în care muriseră soția și fiul său. Cel puțin, așa i se spusese.

În acea zi, după ce și-a adunat curajul, a mers la poliție. A cerut dosarul vechi al accidentului. Funcționarii l-au privit cu milă, dar i-au permis accesul. Când a deschis mapa, mâinile îi tremurau. În fotografii, mașina era făcută zob, dar trupurile fuseseră duse în grabă la morgă, fără identificare completă – totul păruse clar atunci, pentru că hainele și obiectele aparțineau familiei lui.

Însă un detaliu i-a sărit în ochi: în raportul medicului legist scria că trupul copilului fusese grav ars și neidentificabil, presupus fiul lui. Presupus!

A doua zi, s-a întors din nou la orfelinat cu un test ADN. Directoarea, vizibil emoționată, a fost de acord să-l ajute. Rareș a fost bucuros să-l vadă. L-a îmbrățișat din senin și i-a spus:
– Știți, domnule, mi se pare că v-am mai văzut undeva. Poate în vis…

Cuvintele băiatului i-au sfâșiat sufletul. A plecat fără să mai poată rosti ceva. Câteva zile mai târziu, rezultatul testului a sosit. Tremurând, a deschis plicul. Lacrimile i-au curs pe obraji înainte să citească până la capăt: „Probabilitate de rudenie paternă: 99,9%.”

În clipa aceea, totul în jur s-a oprit. L-a cuprins un amestec de bucurie, vinovăție și recunoștință. Fiul lui trăia! Fusese salvat, dar sistemul îl pierduse în hârtii și presupuneri.

A alergat spre orfelinat, fără să țină cont de drum sau ploaie. Rareș îl aștepta în curte, cu o jucărie în mână. Când l-a văzut, a zâmbit.
– Ați venit!
– Am venit… acasă, a șoptit bărbatul, îngenunchind în fața lui.

L-a strâns în brațe și a simțit cum toți anii de durere se topesc într-o clipă. Directoarea plângea la fereastră, iar ceilalți copii aplaudau.

În lunile care au urmat, bărbatul a început o nouă viață. A renunțat la afaceri și s-a mutat într-o casă modestă la țară. Îl învăța pe Rareș să pescuiască, să meargă cu bicicleta și să planteze flori pentru mama lui, în fiecare primăvară.

Nu trecea zi fără să-și amintească greșeala care i-a distrus viața, dar acum avea o șansă să repare totul.

Într-o seară, privind apusul, Rareș l-a întrebat:
– Tată, tu crezi că mama ne vede?
Bărbatul i-a mângâiat părul și a zâmbit cu ochii în lacrimi.
– Da, fiule. Și cred că e fericită că suntem din nou împreună.

Pentru prima oară după atâția ani, simțea pace. În tăcerea serii, și-a dat seama că viața îi oferise un dar pe care nu-l mai merita: o a doua șansă.

Și de data asta, avea de gând să o trăiască fără să mai piardă nimic din ce iubea.