Povești

Tatăl meu vitreg a ars scrisoarea mea de admitere la facultate

Înăuntru era o bucată arsă de hârtie, lipită cu bandă transparentă. Lângă ea, o scrisoare pliată cu grijă și o fotografie veche cu mine, de la 18 ani, ținând în mână plicul de admitere.

Pe hârtia arsă am recunoscut sigla facultății. Era chiar scrisoarea mea, sau ce mai rămăsese din ea. Am simțit cum mi se taie respirația.

Am desfăcut încet scrisoarea. Scrisul tremurat al mamei mele umpluse paginile.

„Fiule, dacă citești asta, înseamnă că Radu nu mai e. Trebuie să știi ceva despre acea zi. El n-a ars scrisoarea ca să te rănească. O făcuse ca să te protejeze.”

Am simțit cum îmi zvâcnesc tâmplele. Protejeze? De ce?

Am continuat să citesc, iar cuvintele mamei au început să-mi răstoarne tot ce crezusem ani la rând.

„În ziua în care ai primit scrisoarea, în poștă a venit și o altă hârtie — una cu datorie. Era în numele tău, de la bancă. Radu descoperise că un om din sat îți furase datele și făcuse un împrumut mare pe numele tău. Dacă mergeai atunci la facultate, te-ar fi dat în judecată și ai fi pierdut totul. Radu s-a dus la ei, a plătit datoria din banii strânși pentru operația lui, dar a ars scrisoarea ca să te oprească până se rezolva tot. A vrut să te ferească de rușine și necaz.”

Am rămas nemișcat. Hârtia îmi tremura în mână.

Pe spatele fotografiei era scris cu pix albastru:
„Să-i spui că mi-a fost drag ca un fiu, chiar dacă nu m-a putut ierta.”

Am căzut în genunchi. Lacrimile mi-au căzut pe cutia din lemn, peste bucata de hârtie arsă.

Tot ce clădisem în mintea mea — ura, amărăciunea, vinovăția — se prăbușea. Mi-am amintit cum Radu venea seara târziu de la lucru, obosit, dar mereu aducea o pâine caldă și spunea mamei: „Lasă pentru el, poate vine acasă.”

Niciodată n-am vrut să aud.

Am ieșit afară, în curte. Pe banca veche din fața casei era o cană ruginită cu trandafiri uscați. Mama a ieșit după mine și m-a privit în tăcere.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.

— Pentru că mi-a fost teamă că n-o să mă crezi. El n-a vrut recunoștință, doar liniște pentru tine.

Am stat acolo mult timp, în tăcere, privind apusul. M-am ridicat și am mers până la locul unde mama îmi spusese că fusese înmormântat.

Pământul era proaspăt, iar pe o cruce simplă scria doar: „Radu Ionescu — a trăit pentru alții.”

Am lăsat fotografia mea peste mormânt, cu plicul ars lipit lângă ea.

— Iartă-mă, tată, am șoptit.

Vântul a suflat ușor, ca o mângâiere. Și pentru prima dată după ani de greutate, am simțit că sufletul meu e liber.

De atunci, în fiecare an, în ziua în care am primit acea scrisoare de admitere, aprind o lumânare în curte. Nu pentru visul pierdut, ci pentru omul care a renunțat la al lui, doar ca eu să pot avea unul.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.