Milionarul a ajuns mai devreme… și nu-mi vine să cred ce a făcut fiul lui paralizat cu o fetiță sărmană.

— Ca și cum organismul ar fi primit un semnal nou, a spus medicul, încet. Unul pe care nu-l înțelegem încă.

Cuvintele au rămas suspendate între ei.

Mihai a plecat din cabinet fără să mai audă restul explicațiilor. În capul lui nu era știință. Era imaginea unei fetițe murdare, cu ochi prea maturi și un borcan auriu strâns la piept.

În zilele următoare, Andrei a început să simtă din ce în ce mai mult. La început doar căldură. Apoi presiune. Apoi durere — și medicii au spus că durerea e bună. Înseamnă viață.

Mihai a pus oameni să caute. Paznici. Șoferi. Voluntari. A bătut cartierele mărginașe, gările, adăposturile. A promis bani, mii de lei, zeci de mii. Nimeni nu știa nimic despre Lili.

Până într-o seară ploioasă, când a văzut-o.

Era lângă o shaormerie, sub o copertină ruptă, împărțind o chiflă cu un câine. Avea același borcan, mai gol.

Mihai a coborât din mașină fără să se gândească.
— Lili.

Fetița a ridicat privirea. N-a fugit.
— Știam că o să mă găsiți.

— De ce l-ai ajutat? a întrebat el. — De ce pe fiul meu?

Lili a ridicat din umeri.
— Pentru că nu m-a alungat. Și pentru că mi-a fost foame.

Mihai a îngenuncheat în fața ei. Pentru prima dată după moartea soției.
— Știi ce ai făcut?

— Da, a spus ea. Dar nu e magie. E doar ceva ce a rămas de la bunica mea. Ea zicea că nu toți oamenii trebuie salvați de doctori.

În lunile care au urmat, Andrei a început recuperarea adevărată. Greu. Cu lacrimi. Cu nervi. Dar a mers. Mai întâi un pas. Apoi doi. Apoi singur.

Lili nu a mai dormit niciodată pe stradă.

Mihai a adoptat-o oficial într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau pe aleea vilei. Andrei mergea lângă ea, ținând-o de mână.

Borcanul a fost pus într-un sertar. Gol.

Nu mai era nevoie de el.

Pentru că uneori, viața se repară nu cu bani, nu cu putere, ci cu o picătură de omenie, venită de unde te aștepți mai puțin.