Patronul sub acoperire comandă o friptură – ospătărița îi dă un bilet care îl lasă fără cuvinte.

În spatele ușii, un coridor îngust, luminat de un bec chior. Miros de carne arsă și detergent ieftin. Dinspre bucătărie se aud voci ridicate, metal lovind metal, iar Daniel pășește încet, ca un om care știe că fiecare pas îl poate duce spre o descoperire neplăcută.

Ioana îl aștepta lângă un frigider vechi, cu privirea fixată pe podea. Când îl vede, se îndreaptă și își freacă mâinile, parcă pentru a-și aduna curajul.

— Domnule… știu cine sunteți, șoptește ea. N-am vrut să vă atrag atenția, dar trebuia să aflați.

Daniel ridică o sprânceană.
— Ce să aflu?

Ea se uită spre bucătărie, apoi înapoi la el.
— Ce se întâmplă aici. Șeful… fură. De luni bune. Note false, porții inventate, băuturi trecute dublu. Iar oamenii buni pleacă unul câte unul. Am încercat să spun ceva, dar…

Se oprește, strângând șorțul cu ambele mâini.

Daniel rămâne tăcut. În ochii lui nu e furie, ci o tristețe veche, amestecată cu oboseală. De ani de zile ridicase restaurante cu mâinile lui, muncind cot la cot cu bucătarii și ospătarii. Știa ce înseamnă să pierzi încrederea într-un loc în care ai pus suflet.

— Mulțumesc, Ioana, spune el în cele din urmă. Restul lasă pe mine.

Se întoarce și intră în bucătărie. Liniștea cade brusc, ca o perdea grea. Toți se opresc din mișcare. Șeful, un bărbat tânăr cu privire sfidătoare, îl privește fără să clipească.

— Pot să vă ajut cu ceva? întreabă el, zâmbind fals.

— Da, răspunde Daniel calm. Poți să-mi arăți registrele de gestiune. Acum.

Zâmbetul se șterge instantaneu. În aer se simte tensiunea. Câteva secunde, nimeni nu respiră. Daniel nu ridică tonul, dar vocea lui are greutatea unui om care nu mai acceptă scuze.

După câteva momente, șeful de sală întinde un dosar mototolit. Daniel îl răsfoiește, iar privirea lui devine tot mai rece. Lipsuri. Facturi dublate. Încasări inventate. Totul confirmat.

— Ai avut o șansă, spune el, închizând dosarul. Dar ai ales prost.

Șeful încearcă să spună ceva, dar Daniel îi face semn să tacă. Îl privește drept în ochi, apoi se întoarce către echipă:
— De mâine, locul ăsta se schimbă. Cine vrea să rămână, rămâne cu mine. Cine nu, pleacă acum. Dar să știți ceva — de azi înainte, numele meu o să însemne din nou respect.

Ioana își mușcă buza ca să nu plângă. Ceilalți dau din cap. În colț, cineva începe să strângă mesele. În aer plutește un amestec de ușurare și speranță.

Când iese din bucătărie, soarele după-amiezii îl orbește pentru o clipă. Daniel își scoate șapca, o strânge în mână și zâmbește. Simte că a făcut ceea ce trebuia.

Poate că nu mai e tânăr, dar încă are forța să-și apere visul — un vis făcut din miros de grătar, din oameni simpli și din onoare.

Pe ușa din spate, Ioana îl privește plecând. Știe că de data asta, lucrurile chiar se vor schimba. Și undeva, între aburii fierbinți și mirosul de carne friptă, renaște speranța că încă mai există patroni care-și iubesc munca mai mult decât banii.