Când aveam doisprezece ani, obișnuiam să fur flori de la o florărie mică de pe strada noastră

Țineam buchetul strâns la piept când am ieșit din florărie și am pornit încet pe strada copilăriei mele.

Orașul nu se schimbase prea mult. Aceleași case mici, aceleași garduri vechi din lemn, aceleași bătrâne care stăteau pe băncuțe și vorbeau despre vreme și despre copii plecați la muncă prin alte părți.

Dar în mine se schimbase ceva.

Margaretele din mâna mea nu erau doar pentru nuntă.

Erau pentru toate amintirile care mă aduseseră până aici.

Înainte să ajung acasă, am făcut un ocol.

Am mers spre cimitirul de la marginea orașului.

Acolo era liniște, ca întotdeauna. Doar vântul foșnea ușor printre crucile de piatră și printre brazii înalți.

Mormântul mamei era exact cum îl lăsasem.

Curat.

Simplu.

M-am așezat pe bancuța de lângă cruce și am pus câteva margarete acolo.

— Mamă… mâine mă mărit, am spus încet.

Cuvintele au rămas suspendate în aer.

Mi-am amintit de toate dățile când veneam aici copil fiind. Cu genunchii juliți, cu ochii roșii de plâns și cu flori luate pe ascuns.

Atunci eram singură.

Acum nu mai eram.

Aveam un om lângă mine care mă iubea. O viață întreagă în față. O casă pe care urma să o construim împreună.

Și, undeva în spatele tuturor acestor lucruri, era gestul unei femei care alesese să fie bună cu un copil speriat.

Am rămas acolo câteva minute.

Apoi m-am ridicat și am șters ușor praful de pe cruce.

— Mulțumesc, mamă.

În ziua nunții, biserica era plină.

Oameni din tot orașul veniseră. Rude, vecini, colegi de școală, chiar și profesoara mea din clasa a patra.

Când am intrat pe ușă, toți s-au întors spre mine.

Dar eu căutam o singură persoană.

Femeia de la florărie.

Stătea pe o bancă, aproape de intrare, într-o rochie simplă bleumarin.

Când m-a văzut, a zâmbit.

În mâini avea… un buchet mic de margarete.

După slujbă, m-am dus direct la ea.

— Ați venit.

— Cum să nu vin? mi-a spus ea. Am văzut atâtea flori plecând din magazinul meu spre nunți… dar pe asta parcă o simt mai aproape de inimă.

Am îmbrățișat-o.

— Dacă nu erați dumneavoastră…

Am tăcut.

Ea a dat din cap.

— Ba era. Viața găsește mereu o cale. Eu doar ți-am întins o floare.

Am ieșit din biserică în aplauzele oamenilor.

Soarele strălucea puternic, iar margaretele din buchet păreau aproape aurii în lumină.

Soțul meu mi-a strâns mâna.

— Ești bine?

Am zâmbit.

— Da.

Pentru că în acel moment am simțit ceva simplu și clar.

Bunătatea pe care o primești într-o zi nu dispare niciodată.

Ea merge mai departe.

Crește.

Se întoarce.

Și, uneori, într-o zi obișnuită de vară, sub cerul unui oraș mic din România…

Înflorește din nou.